joi, 17 aprilie 2014

Unealta


 
Ieșirea de pe drumul principal aduce o singura schimbare în aspectul șoselei. Acum plopii o însoțesc aplecați protector doar pe partea stângă. Mașina de ocazie din care am coborât dispare în zare, în timp ce încă îmi așez harnașamentul. Soarele albește câmpia nesfârșită, unduind umbra morților peste bitumul semifluid al șoselei. Simt deja dogoarea panglicii nesfârșite și parca aud cauciucul tenișilor protestând sub presiunea tălpilor congestionate de efort.

Nu mă pot hotărî să mă urnesc din loc. Tot mai trag speranța că o sa-mi surâdă norocul de două ori la rând într-o zi. Ei lasă, că norocul mă poate ajunge și din urmă, îmi zic și fac primul pas pe drumul de țară. Ca să nu mă uit la bombeuri admir peisajul. Miriștea pare moartă, calcinată până la sărurile primordiale, sigurul lucru care contrazice această impresie fiind țârâitul cosașilor. Renunț la studierea pământului ca să cercetez cerul. E gol fără urmă de nori cu singură cicatrice palidă plutind în azurul perfect, linia rarefiată a vaporilor de condens ai unui supersonic. Aerul miroase puternic a balegă uscată și a urină de cal, acoperind mirosul de iarbă cosită uscată și transpirație. Ultimul efluviu vine de la mine. Pelicula umedă îmi acoperă fața strângându-se în picături care se preling pe vârful nasului. Put și merg, merg și put. Mă închipui adulmecat de un prădător. În mintea lui trebuie că arăt ca o cometă urmată de un halo mirositor.

Legătura de pe frunte și hamul încep să mă roadă după nici trei km. Aproape fiert în suc propriu sunt nevoit sa mă refugiez la umbra unui plop. Apa din termos, sălcie și cu iz de cafea, nu reușește sa-mi stingă setea. Aprind o țigară. Fumul ei se încolăcește alene urcând către frunzele nemișcate de deasupra. Miriștea nu-mi oferă nici un punct de sprijin privirii. În față asfalt flancat de plopi și miriști, în urma șirul dublu de plopi, al drumului principal spre Brăila. Parcă nici nu m-am mișcat din loc.

Din apele mirajului se desprinde miraculos imaginea unui vehicul. Un atelaj ecvestru, al cărui vizitiu strunește caii stând pe capră în picioare, se apropie de mine.

Îmi strâng catrafusele și mă postez aproape de mijlocul drumului. Caii se opresc la câțiva centimetri, cu pielea lucind de sudoare. Câțiva stropi de spumă îmi sunt aruncați în față, cu un fornăit. Dau binețe și-mi propulsez rucsacul în căruța, imediat ce sunt invitat să urc.

Ion îl cheamă pe vizitiul care are puțin peste 30 de ani. Ma întreabă din nou, ce caut pe aici. Îi explic cum am venit în colțul ăsta uitat de lume, să verific similitudinea unor legende rurale și chiar urbane. Este vorba de Biserica Scufundată, împreună cu satul din jurul ei. Este vorba de subiecte ca Toiagul lui Dumnezeu, Piatra din Cuptor și Copia lui Lot. Am început desigur, documentarea încă din București, dar am hotărât că aici există șanse mai mari de a afla informații valoroase și cine știe poate am timp să și scriu.

Ion mă întreaba despre legendă, el ca orfan, venetic mutat in Balta Albă de foarte puțin timp nu știe nimic. Ii spun pe scurt:

Firul care unește poveștile este cam acelaș: Dumnezeu, tatăl ori fiul, însoțit de Sfântul Petru, ambii deghizați în pelerini sau cerșetori testează și pedepsesc ticăloșia localnicilor unor așezări. În alte variante, este vorba de un înger sau doi, alteori de oameni "cu har", trimiși de Dumnezeu. Dacă divinitatea sau ierarhia sfințeniei pelerinilor și modul de testare diferă in funcție de zonă, momentul deznodământului este asemănător: biserica plină de oameni se scufundă în pământ, în timpul sau la sfârșitul slujbei, iar apele năvălesc în concavitate, înecând întregul sat până ce la suprafața lor rămâne crucea de pe turlă. Intotdeauna există minim doi supraviețuitori, în afara celor de origine divină. Faza interesantă la aceste poveștile este aceea că acoperă deseori o catastrofă reală, iar cel mai interesant e că din ele uneori răman urme, ba chiar dovezi.

- Cați ani ai domnule? Ion mă privește șmecher.

- Păi taman mâine împlinesc 33de ani!

- Și la vârsta asta mai crezi în Moș Crăciun și toaigul fermecat? Ia stai, cât ai zis?!

Șovăie cu o expresie surprinsa care îmi e tare cunoscuta. Par mai tânăr decât arăt. Totuși mă abțin să mă dau mare sau să mă exprim prea doct, pentru ca vreau să-și dezlege limba.

Din câteva vorbe îl aduc acolo unde vreau și-mi scot tacticos reportofonul. Am avut dreptate, norocul mă are în vizor astăzi, de două ori. Doua călătorii și informații gratis în același timp, cu promisiuni de cazare la fel de plăcute și gratuite.

Ion scoate o sticla de țuica și ma îndeamnă sa gust. După câteva guri țepene, ma înmoi atât de plăcut, încât uit de căldura și sudoare. Ion fluieră fericit, cu pălăria dată pe ceafă, prefăcându-se ca biciui caii, care la rândul lor se prefac ca iuțesc pasul. Mă întreabă dacă am nevastă sau iubită acasă, fără sa aștepte răspuns. Astea sunt întrebări care de obicei se pun de către omul care vrea să-ți spună ce are el. Bineînțeles își laudă nevasta și gospodăria. Lauda lacul, țuica și cel mai nostim, îmi expune ultimele realizări ale primarului care cică le-a adus occidentul în bătătura. Ajuns aici, se bucura ca un copil cand povestește că deși are rate mari la electrocasnice, se mândrește cu cel mai mare televizor din comună. De antenă s-a îngrijit primarul: 99 de canale gratuite - din care 3 porno - toate pentru locuitorii comunei.

Irealizez că am ajuns si nici nu mi-am dat seama când am parcurs câteva ulițe din sat. Casa lui Ion este tipica pentru zona câmpiei. O clădire joasa și lunga, urmând linia unui hol dublat pe afara de o veranda orientă spre sud. După numărul de hornuri, locuitorii casei cu 6 camere, se înghesuie mai tot timpul în doua. Restul camerelor sunt nelocuite, încuiate sau puse în consemnul "în față" sau "alea bune".

Sunt invitat la cină în curte, sub bolta de vie. Mancăm împreună cu nevasta lui Ion și cei doi băieți ai lor. Mai mult albi decât blonzi, adolescentii îmi aduc aminte de farmecul nopților de vară pierdute din copilăria mea. Țuica are alt gust când ascult cântecul greierilor și poveștile gazdelor.

Ne întindem la vorba până târziu cu aportul unor cantități apreciabile de băutură. Magda se duce sa facă paturile și încep să mă gândesc cum o să mă destind în răcoarea camerei "bune". Ajuns în prag, încep sa văd că uneori tipologia țăranului nu-i aceiași, pentru că „a mai bună cameră” prezintă semne că ar fi utilizată frecvent.

Tocmai mă dezbrăcam, pregătindu-mă să mă bag în așternuturi, când în prag apare Ion în chiloți. Se scarpină neglijent între picioare, trece pe lângă mine și se așează în pat. De sub perne scoate telecomanda și începe sa butoneze sictirit.

Rămas în picioare, în mijlocul încăperii, ma uit prostit la gazda mea.

- Hai în pat că-i fi obosit, face el! Nevasta-mea mă omoară cu telenovela ei!

Ridic din umeri și urc în pat, apoi mă întorc cu spatele și mă înghesui cât pot în perete, pufnind.

- Hai măi Manu, că nu stau mult! Ma uit și eu oleacă la televizor și îl sting.

Aha, de la domnul, am ajuns la Manu. Asta îmi trebuie dacă m-am întins cu el la băutură în loc să mă duc la preot să-mi aranjeze cazarea cum stabilisem. Acum o să mă perpelesc în pat străin, în timp ce Ion o să sforăie relaxat ca tot omul la el acasă.

Pâlpâiala televizorului se stabilizează în sfârșit semn că un anume canal i-a priit. Aproape că ațipisem, când am auzit primel gemete. Canale erotice la tara, zâmbesc eu aproape adormit. Visul mă chema la el; eu sunt gata să mă duc, când patul începe să tremure ritmat. La un moment dat, gemetele din pat le acoperă pe cele de la TV. Mă prefac că dorm, dar dinții îmi scrâșnesc de nervi.

La prima atingere mă stăpânesc cum pot, căutându-i scuze lăbarului; poate m-a atins din greșeală. La ce-a de-a doua m-am enervat tot insuficient deși era deja clar ca n-a fost sigur din greșeală.! Când am simțit însă că mă trage cineva de elasticul chiloților, m-am răsucit, cu pumnii strânși. Ion mă privea plăvan, cu dreapta pe pulă și cu stângă la gura, în semn de tacere. Am deschis gura sa urlu, dar chiar atunci, din spatele lui se ridică Magda.

Sar din pat, peste amândoi, reușind performanta sa nu ating pe nici unul. Când trec prin camera copiilor, surprind o mișcare suspecta sub cearceafuri. Dacă n-as fi fost atât surprins și vexat de jocurile sexuale ale părinților, poate n-as fi observat că și blonzii le copiau apucăturile. Ce naște din pisică porno miaună, mi-am spus eu ajuns afara, la masa plina de vase murdare, unde am luat o gura de țuica și mi-am aprins o țigara. O terminasem de fumat pe a doua, când mi s-a alătura Ion la masa.

- Ce căldură nene, se baga el în seamă. Cum eu tac el continua:

- Iertare dom' Manuel, da muierea asta s-a emancipat belea de când cu satelitul'!

- Nu mai contează Ioane, numai spune-mi unde sta preotul, ca mă duc sa dorm la el, în ce-a mai rămas din noaptea asta, spun eu politicos deși în gând înjur copios. Sunt sigur ca întâi a terminat de regulat nevasta și abia după a ieșit afara după mine.

- Hai, mai omule, ca nu s-a întâmplat nimic. Și apoi cum sa te duci în crucea nopții, sa-l deranjezi pe popa?! Dacă ești hotărât, merg cu tine.

Străbat ulițele pustii, acompaniat de Ion în lătraturile sporadice din fundul curților. Casa preotului, scufundată în întuneric, este mai impunătoare decât vecinele ei. După ce mă conduce până în dreptul ei, Ion face cale întoarsă. Strig la poartă cinci minute, apoi pun mana pe clanța strângând un băț în mână. Mă descurc eu cu câinele dacă nu-i vreun mioritic. Ajung în fundul curții, fără sa dau de nici un câine. Ușa de la obișnuita bucătărie de vara este încuiată, așa că fac cale întoarsă către întrarea din fata. Aud ceva, parca tobe, parcă țipete. Cum apăs pe clanța ușa se deschide și muzica se aude tare. Preotul ascultă Iron Maiden. Bon Scott bagă maxim bucata de pe albumul „Autostrada spre iad”. La volumul asta și la ce termopane are, nu-i de mirare, că nu mă aude când strig pe afara.

Ce chestie, gândesc eu, solistul de la AC-DC a murit fix la 33 de ani. Idee mi se volatilizează din cap instantaneu când dau cu ochii de lup. Dacă n-aveam greaca pe mana, mușcătura mi-ar fi rupt carnea. Chiar și așa durerea și spaima, m-au făcut sa urlu disperat. Muzica se oprește.

- Aici Nera, Jos Nera, jos! Se aude, o voce apoi apare un bărbat gol pușcă care îi da câinelui un pumn în ceafa, ca să-l convingă!

- Cine-i acolo Nicule? Vocea celuilalt bărbat pare mai impresionantă pentru câinele care se retrage în întunericul din capătul holului

- Cine ești domnule zice și cel numit Nicu.

- Sunt Emanuel Bogdan-Andrei și mi s-a spus sa-l caut pe părintele Analia pentru cazare! De alături apare o matahala. îmbrăcata cu-n halat de baie pufos. Bărbatul își înfoaie barba creata spre mine:

- Auzi pulică, dar să bați la ușa, sau sa suni înainte, nu te-a învățat nimeni? În pula mea, trăim în secolul 21!

- Eu mă duc sa fac o cafea, zice cel numit Nicu. Iese pe lângă mine, fără sa se sinchisească ca i se bălăngăne sula ca ceasului cu cuc pendula. Câinele îl urmează mârâind în treacăt spre mine.

- Futu-te-n cur de javră, ieși că-ți sparg căpățâna! Ieși afară curvă! Ce să zic, părintele Analia, mă impresionează așa de pozitiv prin eleganța deosebita a discursului, încât dau înapoi.

- Pai dacă deranjez, eu pot să plec. Poate la poliție au vreun loc de dormit pentru mine!

- La poliție? Ce vrei, sa te fută Saul în cur și când obosește să te ia adjunctul la pulă? Dacă vrei din astea la ce bun să te mai obosești până la poliție?!

Excesul de oferte sexuale plus țuicile, plus orele de somn pierdute, plus mușcătura câinelui se resimt, așa că mă așez nesigur pe ceva care părea scaun și care se năruie sub greutatea mea.

- Ce faci domnule, îmi strici cutia de la televizor!? Hai în camera și ia loc până mă îmbrac eu și face Nicu cafelele alea!

TV-ul luminează un așternut mozolit; atmosfera miroase a sex încins și fum acru de cui prost. Ca sa scap de stânjeneală, mă uit la ecran. Ideea este stupida, pentru ca orgia de pe canalul erotic e imposibil de ignorat. Îmi ard ochii, îmi e somn dar dacă nu m-aș teme de câine aș pleca și nu m-as opri prea curând.

- Uite ce este Manuel, tu ești orășean; bănuiesc ca nu ai ideii preconcepute despre subiect! Ce naiba, oameni suntem! Mergem la bucătărie sa bem o cafea, poate găsim și ceva de mâncare. Vorbim și după aia te conduce Nicu la casa parohiala, unde o sa dormi.

Oftez oarecum ușurat și-l urmez la bucătărie. Cafelele sunt gata, și dacă n-ar fi bărbatul gol care face sandviciuri calde, m-as simți mult mai relaxat.

-Du-te-n pula mea și ia-ți ceva pe tine, desfrânatule, face Părintele trăgându-i o palmă la fund! Întorc capul, prefăcându-mă interesat de mobilierul bucătăriei.

- Ia loc domnule! De ce n-ai dat un telefon, ca să-ți aranjez șederea mai devreme?

- Îmi pare rău părinte, dar am înnoptat la Ion Malachie, că tot m-a adus cu căruța până în sat.

- La prostul ala? Și de ce n-ai rămas acolo, nu-ți place atmosfera de familie? Hai zi, care s-a dat la tine, el, târfa de Magda, sau băieții? Servește cafea și un sandviș!

Mănânc în sila, gândindu-mă la mâinile bucătarului; mănânc și salamul îmi miroase a sex nespălat, iar brânza topita, mă duce cu gândul la….

- Ce ai profesore, ți-e rău? Ia un suc, parcă mai am și niște lămâie!

Binecuvântate fie cutiile de aluminiu și minunata lor etanșeitate! Băutura acidulata și rece, mă aduce pe linia de plutire. Refuz lămâia, cafeaua și cel de-al doilea sandvici și cer voie să-mi aprind țigara.

- Nț nț, urât viciu țigara, face părintele apoi urlă de mă sperie: Nicule, adă wiscanul și 3 pahare; adă și trabucurile alea de pe TV! Se uită complice la mine: frumușel, nu?!

- Televizorul? Chiar am observat că-i nou…

- Ei pula; Nicu, țârcovnicul meu! E mai vechi decât televizorul, dar mai fraged ca mine și mult mai bun la supt ca...

- Aaa… părinte oprește-te! Eu sunt familist convins și as spune ca și oleacă credincios deși nu prea intru în biserica!

- Să fie la tine, fiule! Tu pierzi! Păcat este ce scoți, nu ce bagi în gura!

Supapa sticlei, mă convinge ca pot sa bag liniștit în gura niște alcool. Cuburile de gheața zăngăne plăcut și așa îmbrăcat, Nicu nu mă mai indispune. Părintele are dreptate; este un tânăr frumos. Păcat ca se uita la mine, cu aceiași. expresie cu a alsacianului.

- Nu te supăra părinte, ca sa fii preot, n-ar trebui sa fii căsătorit?

- Toate regulile au și excepții dom' profesor; dacă sugi pula cui trebuie, capeți ce parohie vrei și primești și dispensa pentru celibat!

Nu reușesc sa mă obișnuiesc cu limbajul preotului. Rad timid la început, apoi încurajat de fum și ceva vapori de whisky în plămâni, dau în hohote de tuse. Paharul zguduit îmi aruncă ceva urme de tărie și cuburile în poală. Nicu sare să mă ajute cu un șervețel și mă șterge apăsat și repetat între picioare.

- Nicule te întreci cu gluma, ridica vocea Analia!

- Lăsați părinte, că nu mă deranjează, zic eu neînțelegând nimic.

- Mă deranjează pe mine, băi pulă! Ia-ți rucsacul, ca restul ți le cară Nicu! Noapte buna!

Pe drumul scurt până la casa parohiala, Nicu nu scoate o vorba. Când încercam sa-l întreb ceva, iutea pasul lăsându-mă în urma. În pragul casei pustii, îmi pune cheia în mana și mă strânge cam tare.

- Noapte buna domnul Manu, o sa trec mâine dimineața sa va însoțesc prin sat!

Casa parohiala este veche și plina de pânze de păianjen. Lanterna îmi este de ajutor până reușesc sa găsesc întrerupătorul de pe hol. Intru în prima camera din stângă, îmi pun sacul de dormit peste un pat prăfuit și mă afund în somn.

Nimic nu-mi tulbura odihna până ce încep cocoșii să-și facă meseria. Reușesc sa-i ignor, dar după un timp mă trezește vezica, așa ca ies din așternut și mă grăbesc să caut buda. Am parte de o surpriza colosala. În partea opusă camerei unde mi-am petrecut noaptea, casa este renovată. Are toaletă modernă cu cabina de dus. După ce găsesc ștecherul de la boiler, încep sa anticipez momente plăcute. Bucătăria este goală, frigiderul ticsit cu alcool și băuturi carbogazoase. Cafeaua o găsesc ascunsă în congelator. Eram la capitolul evacuare, adică stat pe buda, când am auzit pe cineva zăngănind vasele.

- Care-i acolo?

- Eu sunt Manuel, Nicu țârcovnicul!

Ăștia din sat trec de la tu la dumneavoastră în funcție de cum li se scoală, mă irit eu, o țâră mai ales după ce constat că n-am hârtie igienică. Încerc să-i cer pe un ton neutru neutru.

- Hârtie igienica se găsește pe acolo?

- Nu s-a copt, dar avem coceni de porumb sau brusturi, la alegere zice el.

Rânjetul cu care-mi întinde sulul de șervete de bucătărie, merita să-l scoată pe Jack Nicholson de pe afișul filmului Shining.

La revenire în cameră găsesc masa pusa, inclusiv niște flori în glastra. Pe fața de masă cadrilata se lăfăia un adevărat festin. Ouă ochiuri, cârnați, roșii și o sticlă de wiscan cu nume de berbec made în India. Renunț la duș iar după ce mănânc, servesc o porție de tărie, deși nu-i nici 9 dimineața. Presimt că o sa am o zi lungă iar. Intre timp sunt informat că părintele este la utrenie și că mergem la primărie.

Primarele este un grăsun care-mi udă mana strângând-o anemic în tentaculul lui jilav. Când vorbește pare a avea drept unic scop în viață să-mi prezinte într-un zâmbet întreaga dantură de gaudent. Este ambalat într-un costum al cărui model, mărime și culoare, îl face pe posesor sa semene cu un jambon legat într-o plasă de cartofi vernil.

- Simion Macarie, mă numesc!

- Bogdan-Andrei Emanuel, mă bucur să...

- Manu îi place sa i se zică, Mache dragule!

- Ia du-te bă Nicule și belește-ti fasolea în alta parte! Hai repede și dacă îmi mai zici dragule, belești pula!

Ei, se pare ca la țară toată lumea vorbește colorat și condimentat, îmi zic în timp ce mă hotărăsc să nu mă las afectat. Așa că mă așez neinvitat și pun reportofonul pe masă. Când dă cu ochii de el, Mache se hlizește ca muta la microfon. Uite cum intru eu în spiritul zonei. Pur și simplu primarul ia un asemenea avânt patriotic că mă sperie.

- Ce onoare să mi se ia interviu! Pot să va spun că în satul acesta până sa vin eu, nu se făcuse nimic. La nivel administrativ, bineînțeles cu ajutorul consilierilor, eu am…

- Dom' primar, acela e un simplu casetofon nu un car de transmisii TV. Puteți să vă relaxați. Eu sunt profesor de istorie și filozofie. Acum îmi dau doctoratul în mituri contemporane și pentru lucrare aș avea nevoie de niște date. De exemplu sa-mi povestiți ce știți despre biserica scufundată și despre artefactul numit Toiagul lui Dumnezeu!

- Hai dom' profesor, astea-s basme de adormit copii. Va garantez eu că sub lac nu-i nici o biserică. Povestea asta aduce curioși în afară de pensionarii veniți la tratamente și uite așa mai scoatem și noi un ban din turism. Matale ești om inteligent, sunt sigur că știi că până și Giulgiul din Torino este un fals.

Discuția rămâne la nivelul acesta până părăsesc primăria. Adică nu cunosc, n-am văzut nici pe aicea n-am trecut. Suspect om. Pe trepte, Nicu mă așteaptă fumând și bând suc la cutie.

- Hai să vezi lacul și după aia mergem să mâncăm de prânz la Nani. Nu-ți fă griji, am gătit fără grăsimi!

Dau din cap anapoda, adică problema colesterolului ar fi ultima mea grija.

Lacul este frumos și pe malul cu plaja, agitația este destul de mare. Când și pe unde ajung turiștii aici, dacă drumul ala este lipsit de indicatoare și pare pustiu?!

- Ce se executa aici, întreb eu uimit de cantitatea impresionata de funii?

- Niște deștepți de la nu-ș ce institut, au făcut scufundări în lac și cică au găsit ceva acolo. Așa fac șmecherii din categoria lor în fiecare an; ba găsesc crucea de pe turla bisericii care se dovedește a fi un buștean și după asta cică au pierdut-o; ba dau peste Toiagul lui Dumnezeu, care e la urmă un rahat de băț putred.

Privesc agitația celor care trec funiile pe după trolii. Roțile se învârtesc doar de câteva ori și se blochează scrâșnind în fluierăturile și exclamațiile uimite ale turiștilor. Toată lumea se scarpină în cap, pune mâinile în șold, nimeni nu face nimic.

- Hai să mergem Nicule că agitația asta mi-a produs foame!

Pe drum nu reușesc sa-mi reprim curiozitatea.

- Auzi de cât timp ai… relația asta, cu... cu preotul? Cum l-ai alintat, Nanu?!

- Relație, ha ha ha! Aș putea zice că eu și Nani avem o relație crăcănat de deschisă. Ne futem cu cine vrem, dar când nu prindem ceva prospătură, ne consolam unul cu celălalt. El se bucură de tinerețea mea, eu de banii lui!

Pfuai, naiba m-a pus să întreb?! Confesiunile care urmează îmi urca tensiunea și mă trec din nou senzații de greața

- În satul asta se fute, care cu cine apucă iar cel mai grozav sezon de cordeală este vara când vin turiștii. Ai nimerit fix în sezonul de împerechere coane. Dacă este sa o spunem pe cinstite, cred ca ni s-a dus buhul în tot județul că suntem un sat de perverși.

Îl las să povestească, deși trece la amănunte atât de intime că mă dezgustă. Ajungem la preot acasă odată cu această. Mâncarea a fost surprinzător de bună iar vinul excelent. Ajungând la cafea și țigări, eu inițiez o discuție despre ceea ce vreau să aflu.

- Interesantă temă de doctorat ți-ai ales Manuel, face Analia scărpinându-și barba! Dar cu toată politețea dă-mi voie să-ți spun că legenda asta a ta este un căcat cu stropi!

- Părinte, la baza fiecărei povesti, stă un sâmbure de adevăr. Transmiterea mutuala pe cale orala adăugă la fiecare reproducere elemente din mitologia locală și din imaginația proprie naratorului. Iar după părerea mea, aici avem de a face cu mitul Sodoma grefat pe motivul potopului, variantă regională.

- Ha ha mutual orală, adică 69 și potop cu slobozii lui Noe! Ia auzi Nicule, cum aberează domnul Manuel Făntăzel. Dom' profesor uită că la Biblie zice că Dumnezeu însuși a garantat, pecetluind cu curcubeul, că nu va mai fi alt potop! Crezi că-i pasa lui Dumnezeu cine cu cine se fute; crezi că-l interesează dacă ținem post ori suntem canibali? Aiurea în tramvai! Dacă îi clădești o biserica în care să vadă babele aliniate cu bucile în sus, Dumnezeu este foarte mulțumit!

- Am impresia că cel sceptic și pătruns de materialism dialectic, ar fi trebui să fiu eu părinte, nu dumneata cel credincios! Isus a spus: "băgați de seama, să nu ajungeți preoți, înainte de a fi creștini!"

- Așa, dă-mi cu Biblia în cap profesore! Să știi că îmi și pasă, ba chiar mi se rupe de ce aberații au scris niște rupți în cur acum 2000 de ani, despre ce cred ei că ar fi zis Isus. Dacă le predic babelor bășinoase povestea asta, nu înseamnă că trebuie musai să și cred în ea. Biblia are doua părți. În prima Dumnezeu babacu fute lumea cum vrea pula lui aia mare, iar Noul Testament Isus o arde eco zen și o suge emoțional la final.

- Părinte am auzit multe blasfemii la viața mea, dar nici una nu venea din partea unui preot. Pentru că și eu vreau mai multe dovezi decât vorbe, am venit aici să caut indicii.

Conform legendei, dezgustat de păcatele capitale ale localnicilor, Dumnezeu a dat însoțitorului sau un toiag. Atenție la acest detaliu domnul preot. Înmânarea artefactului înseamnă împuternicire, mandat, har. Revenind la narație, acest însoțitor a înfipt Toiagul în mijlocul satului, în fata bisericii și a provocat pe cei care nu cred în Puterea Lui, să-l smulgă din pământ. Încercările n-au avut succes, decât după ce cei doi au părăsit satul. În acel moment, toiagul a fost smuls și din locul ala, apele au țâșnit continuu, până au inundat tot satul. Tragedia a fost prevestită si completată de o furtuna îngrozitoare, care a pecetluit dezastrul. Toiagul acela, ar putea fi încă pe undeva pe aici și după descriere, ar fi ușor de recunoscut. Asta e doar una din variantele legendei, la care ar mai fi de adăugat episodul cu femeia sărmană care îi găzduiește pe...

- Rahat cu apă de gură și floci de veveriță făcuți căciulă! Numai superstiții și basme bune de speriat plozii. Bățul acela de zici tu că ar fi ascuns pe aici îl poți cumpăra cu duzina de la piață. Avem un tâmplar în sat, care zice ca a visat Toiagul. De atunci tot face copii după el. Ramolitul zice ca toate sunt Toiagele lui Dumnezeu! E un diliu dus cu pluta care când are draci zice că Dumnezeu e supărat pe noi și o să ne pedepsească. Într-o zi, când m-o prinde băut, să mor de nu pun câinele pe el! Pârțaru dracului; dacă era mai tânăr îi băgăm eu toiagul în cur până se căca altfel de povești!

Văzând că popa s-a machit și o dă iar în texte pidosnice, eu mi-am pierd interesul pentru discuție și am plecat pe motiv că vreau să dorm puțin.

După un duș părăsesc casa parohiala și o iau hotărât către primărie. Aflu repede unde locuiește tâmplarul, dar nu-l găsesc acasă. Locuința umilă a bătrânului mă umple de un fior ciudat. Ma simt ca atunci când am pășit prima dată alături de bunicul în biserica, adică nu frică, ci respect și admirație pentru clădirea fizica și pentru ceea ce simbolizează ea.

- Asta-i casa Domnului, făcută de om și pentru om! Zicea bunul. Este clădită din lemn și piatră, nu ca să ne îngrădească, ci ca să ne adune. Adevărata Lui casă, este pretutindeni, dar cel mai adesea El locuiește în noi!

Închid ușa în urma mea, cu sentimentul că plec de acasă pentru totdeauna. Pornesc spre centru. Acolo în mijlocul pieței, în aglomerația amatorilor de suveniruri, îl găsesc pe tâmplar. Întâi dau sa plec, speriat de asemănarea moșneagului cu răposatul meu bunic, apoi rușinat de slăbiciunea mea mă așez în fata tarabei.

- As vrea să-mi dai Toiagul Domnului! Spun eu aproape în șoaptă.

Privirea bătrânului trece prin mine; mă face sa mă întorc, ca să văd îcotro se uită. Nu se uită nicăieri pentru că este orb.

- Alege-l pe care vrei, dragul meu!

- Eu îl vreau pe cel adevărat, cel pe care Dumnezeu l-a ținut în mâna sa!

- Uita-te în jurul tău. Vezi ceva care sa nu fi ieșit din mana Lui!? Îmi arată toiegele. Alege unul!

Întind mâna șovăielnic și când ating lemnul, palma lui se așează peste a mea iar Lumina crește in jur de parcă cineva ar fi aprins încă un soare. Închid ochii.

- Nu de alegeri trebuie sa te temi omule, ci de ceea ce înseamnă ele. Uneltele nu aleg, sunt alese. Uneltele nu făptuiesc ci plinesc!

Strâng bățul la piept, căutând instinctiv portofelul.

-Ia-l și plinește! Restul toiegelor nu-mi mai trebuie, să le ia cine vrea! Gratis, la toată lumea!

Moșneagul scutură pătura cu sculpturi din lemn pe jos, se ridică și dispare în mulțime. Înainte să-l găsesc, lumea începe să mă împingă fără menajamente, conform comportamentului tipic uman când se dă ceva gratis. Încerc să-l găsesc pe bătrân, dar nu-l mai vad nicăieri. Am continuu o senzație ciudată. Singurul lucru apropiat de ceea ce simt ar fi acela că îmi e greu.

Mă simt pustiit, ca și cum cineva a fugit de mine în clipa când deschideam brațele; simt nevoia să-mi pun capul în poala mamei și ea să-mi spună ca va fi bine.

Deodată mă trezesc în fața bisericii, printre enoriași și turiști. În aerul fierbinte al hotelor de tabla, lumânările se scorojesc mirosind a smirnă și ceară.

Plec capul mai puțin decât cugetul și intru, pășind ca pe vată. Mă opresc sub turla centrală și ridic fruntea, privind bolta pictată în frescă. Dreptul Judecător mă privește ținând cartea deschisa la un capitol fără vârstă: începutul și sfârșitul. Mă gândesc că între ele poate fi totul și nimicul. Ies din biserică, fără sa scot un cuvânt pentru că adevăratele rugăciuni se spun în gând.

În lumina soarelui, ridic toiagul spre cer și îl privesc.

- Ai de gând sa te închini la bățul ăla, sau speri să faci o minune cu el? După ce am privit spre lumina, chipul preotului pare o gaura neagra tivită cu sânge.

- Părinte, dovezile sunt pentru necredincioși. Eu știu că ăsta-i adevăratul Toiag!

- Ai făcut insolație fiule. Ia intră tu la umbră și aruncă aracul ăla nenorocit!

Lumea se aduna în jurul nostru, atrasă de tonul ridicat al discuției.

- Și dacă nu-i doar o bucată de lemn, dacă este cel adevărat, cel care dovedește puterea Lui?!

- Termină cu circul!

Ridic Toiagul deasupra capului și cu o singură mișcare îl înfig în pământ. Țărâna uscată și bătătorită, abia de i-a înghițit vârful pe o lungime de câțiva centimetri. Iau mana temător de pe măciulia curbata, dar bățul rămâne înfipt temeinic. Ridic privirea și o rotesc pe deasupra mulțimii:

-Cine are nevoie de dovezi ale puterii Lui, n-are decât sa încerce sa-l smulgă din pământ!

Hohotele de ras, mă încovoaie ca niște pumni în ficat. O iau la fuga, acompaniat de fluierături și apostrofări, în care deslușesc cuvintele, bețiv, nebun și circar. Nu privesc în urma; alerg cu sufletul amorțit către casa parohiala. Arunc de-a valma lucrurile în rucsac și ies, fără sa mai închid ușa. Soarele arde ucigător, pe cerul senin. Păsările cântă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva s-a întâmplat. s-a întâmplat în mine, prin mine. Oare sunt nebun? În depărtare se rostogolește ecoul surd al unui tunet. Ulițele sunt aproape pustii, iar putinii trecători, nu mă baga în seama.

Exact la ieșire din sat, mă împiedic și-mi zdrelesc genunchiul. După câțiva pași șchiopătați, găsesc aruncat în șanț, un bat. Aproape că mă ia frigul când vad că este o replica a Toiagului. Apoi dau din umeri; o unealtă este doar o unealtă, iar ăsta este un simplu băț numai bun pentru unul care șchioapătă.

Drumul secundar se întinde în fata mea negru, nesfârșit, însoțit doar pe-o parte de plopi. Din urmă mă ajunge o Dacie albă. Oprește în dreptul meu iar șoferul îmi face semn să urc. Înainte sa deschid portiera, arunc o privire înapoi., la norii de smoala, ce se bulucesc peste sat. Lumina este aproape ireala; soarele pare un proiector ațintit către scena unui viitor spectacol.

Șoferul conduce câteva minute în liniște, după care caută un subiect de conversație:

- Mare tevatură cu scamatoria aia în sat! Dacă n-ar trebui sa ajung urgent undeva și nu auzeam că se strica vremea, aș fi rămas să văd dacă se prinde careva de șmecherie!

- Despre ce vorbești?

- Un nebun a înfipt un băț în pământ și acum toată lumea din sat se chinuie să-l smulgă!

Distracția cea mai tare, este că popa, dascălul, primarul și doi polițai se chinuie să convingă mulțimea că trebuie sa plătească ca să-și încerce puterile. Și-au luat la înjurături și la flegme de mai mare dragul. Ăla de la primărie a scos grătarele ca la 1 Mai. Ce să mai zic, mare bâlci mare frățioare. Am făcut și poze, ia uita-te!

Mâna cu care țin camera digitala, îmi tremura și la prima groapă o scap pe jos. Stăpânul o recuperează și după ce butonează de câteva ori se înfurie:

- Dom-le ești de groază, cum ai reușit de mi-ai șters tot cardul de memorie?!

- Iartă-mă, sincer n-am vrut! Îți plătesc cardul fără nici o problema.

- Lasă, nu-i nimic, lucrurile se pot înlocui doar viața omului nu are preț!

Mă cuprinde durerea; inima mi se chircește în piept răscolită de o gheară. Oamenii, oamenii din sat. Trebuie sa ma întorc

- Te rog frumos, du-mă înapoi!

- Îmi pare rău, nu se poate, astăzi până la ora 19, trebuie sa fiu la Nehoiu!

Parcă-mi toarnă cineva plumb topit în creier. Nu mai vreau să mă întorc. Scot agenda și mă uit la introducerea proiectului lucrării "Mitologia catastrofei semi-contemporane". Lista locațiilor unde trebuie sa fac documentare este scurta și o știu pe dinafară. În timp ce o recitesc mi se împăienjenesc ochii: București Parcul Tineretului, undeva în spatele fostului crematoriu; Comuna Balta Alba, județul Brăila; Oraș Nehoiu, județul Buzau…

Întreb, ținând încă ochii închiși:

- Mergeți la Nehoiu, acolo unde este lacul ăla de acumulare?

- Da domnule, sunt hidrotehnist! Am lucrat la baraj! Știți ce-i asa de deosebit la el?

Dau din cap a negație.

- Este făcut în întregime din pământ bătătorit fără nici un gram de ciment. Și încă o chestie interesantă e orașul. Nehoiu este un loc de pomina. Locuitorii au aproape toți nume biblice și merge vorba că nu găsești mai multe curve pe km pătrat ca la Nehoiu. Unii zic că nehoienii sunt așa de curvari, ca sunt toți rude intre ei.

Nu-l mai aud. Falangele mi se albesc strângând toiagul, în timp ce rostesc în gând:

- Coboară Doamne pacea Ta, peste nevrednica-ți unealtă!
 
sursa foto: g+


duminică, 13 aprilie 2014

“Boeing, Boeing” - piesa la care nu poți zbura de râs pentru că te ia cu frică


Acesta este un titlu lung și prost pentru pseudo-recenzarea unei comedii teatrale bune, dar a cărei vizionare se poate transforma în dramă. Am scris cu jenă față de eforturile actorilor dar cu convingerea că un semnal de alarmă pentru cei care nu se au de prieteni cu simțul autoconservării nu strică. De altfel textul e la fel de lung și prost, așa că cei ce stau rău cu nervii sau cu timpul sunt invitați să troleze fără să citească, că nu le dă nimeni extemporal.

“Cea mai comică piesă de teatru” are toate șansele să placă atât amatorilor de sporturi extreme cât și celor care leagă centura de siguranță și când pornesc motorul mașinii să vadă dacă bateria mai încarcă. Singura diferență ar fi că ultimii nu or să mai revină la piesa asta, cel puțin până nu verifică în prealabil dacă nu s-a modificat locația în care se joacă.

Așa cum puteți vedea de pe pagina de net a proiectului, “Boeing, Boeing” se joacă la Sala Epika a Grand Cinema Digiplex aflat în Băneasa Shopping City din București. Adică teatru în mall.

Până să intri în sală, primești vagi indicii că anumite lucruri s-ar putea să nu-ți placă. Primul este acela că se dă drumul în sală cu foarte, foarte puțin timp înaintea începerii reprezentației. Asta și compartimentarea acelei secțiuni de mall devin motivul perfect sa iți scadă respectul pentru tine și să devii din domnul parfumat și doamna fardată, o pereche de oi transpirate înghesuită între alte behăitoare resemnate, aflate între montă (muls rezolvat la cumpărarea biletelor) și un posibil drum spre abator. Dacă afară e primăvară rusească și înăuntru vară ecuatorială, pe coridorul lung întunecos și întortocheat care conduce spre singura ușă operațională a sălii, e posibil să suferi încă o cădere de moral.

Luată pe sus de valul de pop corn, nachos și chipsuri, mulțimea se storcește pe sub reflectorul a cărui suport stă la intrarea sălii ca un sfincter forestier. În timp ce te comprimi îți zici că ai intrat în horă și musai să joci. Oricum nu ai cum să te răzgândești și să te întorci.

Ajuns în spațiul larg al sălii îți mai vii în fire cât cauți locurile și te așezi. În jur lume multă din toată gama socială, deși nu chiar aia cu care ești tu obișnuit în sălile de teatru. Dar deh, să nu fim chiar așa fițosi, cultura aparține elitelor dar trebuie distribuită maselor. Nimic de comentat aici.

Problema apare când te-ai liniștit și ai început să rotești privirile prin sala de cinema. În partea frontală, scena și decorurile ocupă tot spațiul din fața ecranului, blocând ieșirile de urgență din lateralele acestuia. Pe acolo intră actorii în scena. Nu prea pare în regulă. Iar când realizezi că Epika fiind ultima sală din Mall, nu mai are o a doua ușă de acces opusă celei pe care tocmai ai intrat, începe să-ți miroasă a capcană. Așa că atunci când întunericul coboară și singura ușă a sălii îți dispare din vedere, aproape că auzi: tronc!

Exact atunci, pe ecran apare avionul! Taman la fix să-ți treacă prin minte că zgomotul închipuit de mai devreme este făcut de ușa aeronavei care se închide în bolțuri iar tu ești prins într-un spațiu etanș.

Hai să lămurim o chestie. Nu îmi e frica să zbor, nu sunt claustrofob, nici panicos din fire, dar în mod clar nu sunt nici idiot. Sunt un om cu suficient spirit de aventură dar și posesorul unui instinct de conservare care mă împiedică să bag degetele în priză pe motiv că-mi plac găurile, sau să beau șampon doar pentru că miroase a fructe.
Așa că, pentru că prietena de alături, ocupată fiind cu amuțitul unui iPhone, nu mă auzea, am șoptit mantra mea favorită pe care ea o urăște total: ”Nu te neliniști, totul are să fie bine!”

Îndemn pe care am încercat să-l pun în practică, căutând să mă relaxez urmărind piesa care de altfel este mai mult decât ok. Prin 1965 a fost chiar ecranizată cu Tony Curtis și Jerry Lewis în cap de afiș. Distribuția românească este și ea excelentă, motiv pentru care senzația de nesiguranță se atenuează, dar nu dispare.

Nu dispare pentru că la pauză trebuie să faci față iar conceptului gâtului de sticlă”. Când luminile se aprind, sutele de oameni se bulucesc către ieșire pentru pipi sau pentru o nouă porție de ronțăieli. Unii freacă nerăbdători între degete țigările. Deși sunt fumător, când îi văd nu mi se face pofta ci teamă. Am colegi care dacă nu ești pe fază își aprind chibritul de rezervorul de acetilena și își fac slănină prăjită pe butelia de oxigen. Ar fi de ajuns să existe în sală unul din acești Dorei ca să îngroape mama din mine o cutie de pantofi cu lucrarea dentara și SIM-ul de la telefon.

Aglomerația de la pauză aflată la limita busculadei, este sporită de prezența la ieșirea din coridorul în unghi drept, acolo unde spațiul se lărgește doar cât în loc de doi să încapă patru cetățeni, a două fete cu pliante. Târgul oferit e simplu. Dai cei doi la suta din impozit ca să primească gagica de lângă tine un bilet la tombola cu cosmetice. Am uitat să vă spun că am văzut piesa fix pe 8 martie? Ghinion.

Singur am beficiat și eu de ușa de urgență a holului, blocată de fumători cu extinctorul, dar mai încântată a fost prietena iPhonela, pentru care filmele sunt tortură din cauza lungimii (se mai toarnă filme sub două ore?) ce o bagă în sevraj nicotinic, iar la teatru e interdicție de crocănței. Aici fata a avut verde la amândouă, ca de ziua ei. (Iartă-mă pisi, știi că nu pot pentru care să mă abțin!)

Reintrarea pe orbita Epikăi după pauză, este prilej de rememorare neîntemeiată a temerilor inițiale, dar în a doua parte a piesei e mai lejer de tratat frica, pentru că tot felul de oameni cu vezici mici și stomacuri încăpătoare s-au prins că regulile de bun șimț de la teatrul clasic au fost abolite si mișună continuu formând un trafic atât de cursiv prin fața scenei încât e sigur că ușa nu are cum să fie restricționată. Nu mai contează că acest du-te-vino te scoate din atmosfera piesei, dacă te simți (aproape) safe.

De asta nu-mi aduc aminte să fi reușit vreun moment să imersez complet în lumea piesei, în ciuda unui Temișan bestial și a unei Maria Buză în mare formă. Nici restul membrilor echipei nu au jucat rău, doar ca nu le-am reținut numele.

Ar mai fi și faza în care The Gogul a trebuit sa se încrunte puțin la sunetiștii aflați în spatele nostru. Probabil pentru că văzuseră piesa de „n” ori, spre final sunetul a cam lăsat de dorit și de plictis băieții bârfeau atât de tare încât îi auzeam pe ei în locul replicilor. Mă rog, oamenii au înțeles că dacă se ridică Gogul la ei, iese cu mare microfonie și au tăcut. Cam târziu.

Tocmai când aplauzele de final încercau să mă convingă că totul are să fie bine (sic), s-a produs un mic ambuteiaj. Extragerea câștigătorilor la tombola din antract a blocat jumătate de spectatori în palierul îngust dintre rândurile de la jumătatea sălii. Noi am reușit totuși să ne strecurăm printre doritorii de ruj 2% impozit, teferi, doar puțin transpirați și tăcuți, până în holul central, unde jur că nu am deschis primul gura. Lio a fost cel care a exprimat ceea ce gândea (aproape?) tot grupul:

“Bună piesa, dar nu-mi doresc să mă mai întorc aici niciodată! Poate dacă se joaca altundeva...”

Din spate, un adolescent care a vorbit cu mă-sa, cu gura plina de strips-dips, cola-chips, și a stat cu ecranul telefonului activ toată piesa zicea:

“Bestială poanta! M-am căcat pe mine de râs, mama! Am primit și cârcă de laicuri pentru că teatru!”

L-am privit cu invidie. M-aș fi căcat și eu dacă nu m-ar fi constipat ideea de oameni disperați călcându-se în picioare. Ferice de cei cu mintea relaxă, sau cum e era aia:

„Free your mind and your ass will follow”

Iată ce nasol este să ai idei. Te crispezi, devii ipohondru și dacă dai în în ipohondrie, fandaxia-i gata!

Dar nu e panică man, cu ajutorul Mc D's al KFC și al mall-urilor, mulți pot să trăiască fericiți cu un hamburger în loc de creier, plus cartofi prăjiți sau o băutură, totul la numai la cinci lei!
 

vineri, 11 aprilie 2014

Pilaf din cyporc

Tentația mare ar fi să zic că asta e o postare omagială pentru mașina de săpat chiloți cu prelungitor a lui Pilat din Port. Nu e.

Asta e o postare despre mâncare. Eu mănânc aproape zilnic "La păsărici", știți voi povestea brandului, de aici. No, ieri "Păsăricile" mi s-au cufurit în meniu, deși n-am comandat nimic cu pasăre.

Felul unu o fo ca de obicei o ciorbă de verișoare, dar ciudată rău la gust. M-am uitat mai atent la zeamă și n-am văzut nimic suspect. M-am chiorât la o perișoară după ce am disecat-o cu grijă, tot nimic defect. Mă rog, cu ajutorul a patru ardei iuți (azi dimineață pe budă aproape am avortat) am gătat ciorba.

Și când să vină felul doi a zis chelnerița stop joc, nu mai avem felu doi pe care l-ați comandat, recte pomana porcului. Rahat. Mă scuzați don-șoara, dar ce mai aveți de mâncat. Păi mai avem un pilaf. Simplu.
Orez gol, gol pe bune?! Tu vrei să mă vezi oblic la ochi? Nu mai ai tu ai o bucată de cărnița ceva afumătură, rinichi, ficați, beregăți, ceva de la pomenile anterior porcine?! Te rog!

Naiba m-a pus să insist! Când mi-a pus aia farfuria în față m-am gândit bine de tot ce trebe să fac și în ce ordine. Să fac poze, să-i arunc farfuria în cap, să mă scol și să plec neplătit? Nee, masochismul a învins rapid. La urma urmei eu m-am milogit pentru mâncarea aia, nu?

Deci dragilor, acel praf-pilaf trebuie să fi fost făcut din ceva cyborg, jumătate robot, jumătate suină. Numai astfel se explică de ce din aceiași farfurie am extras următoarele obiecte: folie de aluminiu, o sârmă, o ață sau nu-ș ce fir de poliester, și o bucată de șoricio-gumă, hârtie? Firele de carne au fost așa aderente la aceste corpuri străine încât le-am scos din gură și le-am înșirat pe marginea farfuriei.

Tocmai cântăream telefonul în mâna când am aruncat o privire la masa alăturată. De acolo un tir-ist de doi pe doi metri se uita la mine cu o moacă atât de expresivă încât i-am citit mesajul din ochi: “Amice dacă faci poze cu ce ai scos din gură mă trântesc peste tine!”

Am băgat deci ușurel telefonul la loc și m-am cărat de acolo cu speranța că o să supraviețuiesc suficient timp ca să vă scriu.

Am reușit, sunt viu!

joi, 10 aprilie 2014

O să trăim în Bizonia


 
Cică niște străinezi deschid în România cea mai mare fermă de bizoni din Europa. Mi se pare absolut normal că au ales România, dar n-am priceput de ce au ales comuna  Recea Cristur când toată lumea știe că bizonul românesc dă cu copita la oraș.

Capital străin, bizoni străini, pământ românesc, aici nu-i nimic nou, nu comentăm. Dar totuși am niște dileme.

Bizonii ăștia nu sunt animale sălbatice? Este voie sa crești pentru sacrificare și consum animale sălbatice?

A doua întrebare este, de ce bizon și nu zimbru? După umilele mele cunoștințe bizonii sunt animale de stepă. Cineva se pregătește să transforme România în Mongolia prin defrișare sau care e faza?

Ferma BT Bison Ranch se va deschide vineri. Presimt că toată sâmbăta la TV o să vedem Bison Break cu Cioacă sau Bison Breakfast cu Mircea Dinescu la polonic și Cristi Tabără la degustat.

Muuu!

sursa foto: YahooNews

miercuri, 9 aprilie 2014

Viața lui Pi Pi


Mă bucur că nu m-am născut prin epoca Victoriana , Ludoviciană, Maralvingiană, sau cum pana vulpii se numeau ele. Mă bucur că am buda în casă și că pot cu o apăsare de buton să trimit rahatul plocon la stația de epurare municipală. Pentru că dacă în zilele astea un pipi scurt de la balcon sau de pe pod e o chestie rară, ce merită pozată, în perioadele sus menționate urinatul în public era o treaba banală. Oale de noapte se goleau la fel ca mațele și vezicile, direct în stradă. Cineva îmi spunea că adoră atmosfera și imaginea Londrei din filmul "Marile Speranțe". Sincer eu în filmul ăla n-am văzut altceva decât dantele ca perdelele de tifon a lu' mama mare si catifele năpârlite târându-se prin pișatii și căcații întregii Londre. Dar se prea poate să fiu eu defect și să nu înțeleg frumosul. Mă scuzați, mă duc să pi pi, discret la closet, ca în secolul XXI.

sursa foto: G+

luni, 7 aprilie 2014

Motociochiștii


Alaltăieri am fost la Lidl. Dacă nu știți ce sărbătoare este asta pentru consumatorul român ,o să vă pice părul de pe rotule și o să rămâneți spâni în gură. Lidl este ultima modă în materie de oameni care vor să întâlnească oameni dar se tem de demonstrații, pelerinaje la moaște sau saiturile de întâlniri.

Lăsând speculațiile sociale la o parte, din cele de mai sus rezultă că dacă la Lidl e lume multă așa ar trebui să fie și parcare. Răspuns greșit. Românul de Lidl nu este ca cel de Carrefour. Nici vorbă de dubele pline de la Metro, nici urmă de portbagajele burdușite de la Cora.

Românul vine la Lidl cu bicicleta, cu trotineta ori cu căruciorul de butelii. Mai nou cred că românul vine la Lidl cu scuterul sau cu motocicleta. Poate astfel se explică de ce alaltăieri la Lidl lumea proba într-o fervoare demnă de ziua de vot, căști de motocicliști la numai 199 lei. Mi-am dat seama că sunt născut dintr-o nație de maimuțe (din care unii nu ne-am tras complet), în momentul în care m-am trezit cu o cască de motociclist pe cap. Nu m-a forțat nimeni, mi-am înșurubat-o singurel, benevol, cu un zâmbet bovin pe chip. Când mi-am dat seama ce am făcut și am încercat să-mi găsesc o scuză, nu mi-a trecut nici una prin cască, moment perfect ca să mă simt idiot.

Faza ce-a mai penibilă a urmat imediat ce am încercat să-mi scot drăcia de pe cap. Casca se înțepenise pe chestia de pe umerii mei. Am tras, am smucit, am apăsat butoane, nimic. Ba la un moment dat am reușit sa închid toate fantele de aer și să mă sufoc un pic. Mă rog, am supraviețuit, dar pentru a avea succes a trebuit să citesc cartea de instrucțiuni, bineînțeles cu casca de motociclist pe cap.

Smulgerea bilei din compozit de pe tivgă mi-a lăsat un gust amar și câteva fire de păr pe limbă. Probabil maimuței care a probat casca înaintea mea îi pica părul. După lungime textură și aroma de tutun, erau floace dintr-o barbă, mustață sau cioc. Refuz să cred că s-a pretat cineva sa probeze casca aia în alt mod, ori pe alt membru în afara celui gânditor. Am plecat de acolo cu trei beri într-o mână, ceea ce nu era atipic ținând cont că la casă unii se prezentau cu o cutie de șervețele sau cu un loli-pop.

Concluzie: nu mai vreau la Lidl decât când e gol. Știe careva când e extrasezon?

foto: g+


joi, 3 aprilie 2014

O blondă crocantă

Sunt un navetist muncit și trist, plictisit, mereu obosit. Aș putea spune că sunt navetrist. Deci sunt navetrist și fac naveta de la Ana la Caiafa cu naveta de la NAȘA. Plec în zorii zilei când e aproape întuneric și mă întorc acasă când se lasă seara. Navetist fiind am zilnic parte de mult plictis, germeni patogeni și jeg. Foarte rar savurez întâmplări frumoase.

Azi a fost una din acele zile, pentru că în a doua stație geo-urbană s-a urcat în racheta noastră plină de transpirație o blondă. Deci să subliniem încă o dată, autobuz navetă = 95% bărboși mirosind discret a transpirație, 4% grase, mirosind moderat a tocăniță, peste care adie un iz generos de țuică. Mirosurile vechi de ieri toate, nu vă îngrijorați. Ah da, 1% eu.

Ei și insultând toate aceste statistici, se urcă de jos una bucată domnișoară platinată, mirosind între săpun scump și noapte într-un câmp cu flori. Și se urcă ea cu oarece lentoare datorită tocurilor înalte și rochiei strâmte; se urcă singurică, în ciuda mânuței ridicate după ajutor, de altfel neprimit. Toate astea cu capul în jos țintind la geanta un pic cam voluminoasă, cu parul lung revărsat peste cap și sâni, de o culoare frapant contrastantă cu bronzul brațelor și pulpelor bine proporționate. Bronz de solar, evident.

În timp ce domnița întreabă cât costă biletul pe șofer, din spate se aud mormăituri:

- Mamă ce șut are asta!

- Frate ce meci aș face cu ea.

- Aș juca în deplasare, după aia aș contesta scorul și aș regla problema pe teren propriu.

Eu mă dau lângă geam și îi fac loc în dreapta mea. Stăteam pe prima banchetă în spatele șoferului care imediat ce și-a primit banii a demarat. În același moment blonda m-a salutat aranjându-și parul. După un moment de surprindere și ușoară bâlbâială i-am răspuns.

- Ești bine, mă întreabă ea în continuare? Ai loc, nu stau prea aproape de tine?

- E ok, zic eu cu toată amabilitatea de care sunt în stare, încercând să o privesc în ochi. Inevitabil nu reușesc. Mă concentrez mai mult pe sâni și pe picioare, chiar și când îi vorbesc. Kilometrii trec și bărbații din spate se întrec între ei la spus glume cu și despre blonde. Unul chiar bun.

- Cică un canibal se plimba cu fiul lui pe țărm când descoperă o naufragiată blondă. Una buna rău, completează naratorul cu un ton mai sus. Și ăla micu' când a văzut blonda a început să țopăie și să zică: tatii tatii, o ducem acasă și o mâncam! Canibalu' jap o labă peste ochi puștiului: o mâncăm pe mă-ta, pe asta o păstram.

Intre timp eu și blonda purtam discuții despre vremea și greutățile muncii în Italia, despre asigurări, carnete de șofer, poze față/profil, despre sănătate, despre dragoste și ură. La un moment dat mă simt atât de sigur pe mine încât îi spun bancul cu Godzilla și șoarecele, iar ea râde sprijinindu-se ușor de umărul meu.

- Fenomenal, îmi sufla la ureche, nimeni n-a mai avut tupeu să-mi zică bancul asta, cred că ultima oara l-am auzit în liceu.

Din spate momentul probabil arată cu totul altfel. Simt că toți bărbații din autobuzul, în afara șoferului mă invidiază. Ajungem la prima stație. Cand ea coboară, flutură din mână spre mine, își dă parul ușor peste cap. Se întoarce și către spatele autobuzului: Ciao băieți,

Toți rămân muți. Blonda platinată nu mai este blonda delicios bronzată. Este chiar prea crocantă pentru gustul lor pentru că jumătatea stângă a feței i-a fost arsă de către un amant gelos. Pielea i-a dispărut, puțina carne care a rămas este gofrată și urâtă. Urechea nu are lob, printr-o gaură dintre mandibulă și maxilar i se zărește dantura, iar ochiul stâng aproape lipsit de pleoape, atârnă lăcrimos, mai jos de cât fratele lui sănătos.
 
Blonda cu jumătate de față arsă se numește Ama și nu-i place să cumpere cercei, pentru că se vând perechi. Mi-a lăsat numărul de telefon. Când mi l-a dat a zis: doar așa, în cazul că...

Presimt că nu o să fie niciodată cazul.