vineri, 1 august 2014

Ursu Lică

4. Din 1934


Dinu a luat loc în fata lui Lică cu o privire rece. Deși zâmbea, o făcea ca un actor într-o reclamă dublată.

- Încă un cutremur, la care nu s-a mai alarmat nimeni?

- Pentru noi nu e ceva nou. Ține-te bine puștiul, că ai nimerit în cea mai tare poveste din viața ta. Fii atent:

Povestea asta i se datorează unui geniu. În anul 2018, savantul român Cluceru a luat Nobelul pentru o teorie care inițial a avut aplicații minore.

- Stai puțin, cum adică „a luat”, dacă noi suntem în 2006? Ești din ăia de vad viitorul?

- Lasă întrebările pentru mai târziu! Aici nu suntem în 2006, suntem în 1934 iar savantul a primit premiul în 2018. În timp ce teoreticienii de la CERN se chinuiau să descifreze pe baza teoriei misterele Începutului Universului, românul s-a gândit la o aplicație practică. și ce să vezi, mașinăria lui a creat o breșă în continuum-ul spațio-temporal.

Inginerii au definit efectul Cluceru ca fiind o bucată de timp și spațiu pe care se aprinde un fascicol de lanternă. Lanterna are să spunem trei „becuri”, unul pentru spațiu și două pentru timp. Când se aprind, se face o pată de lumină asupra unui loc dintr-un anumit timp. Practic, s-a dovedit a fi însă un spot ușor descentrat, sau slab focusat, în sensul că luminează ca două inele concentrice. Când trece primul inel, bariera timpului se deschide ca sub partea din față a unei cheițe de fermoar. Când trece cel de-al doilea, ruptura se închide, si timpul se stabilizează în aria vizată. În partea centrala treburile sunt mereu calme. Nu la fel rămâne limita, bucata dintre cele doua cercuri, sau altfel spus ce-i în interiorul cheiței. Acolo au loc efecte îngrozitoare.

- Ce efecte?

- Efecte cauzate de materia care tinde sa își mențină timpul. Doi timpi diferiți înseamnă anomalie temporală care afectează materia prin fuziunea celor doi timpi. Zona Inelară ar fi trebuit sa pară și să se comporte ca un singur cerc fără grosime reală. Trebuia să fie un simplu cerc. Un fel de proiector ațintit pe locația x din anul y ca să vezi ce se executa acolo și apoi să te teleportezi. Ceva însă n-a mers conform planului. Spotul nu e stabil, la anumite intervale, el mătură o suprafață mai mare sau mai mica de spațiu, câteodată marginile cercului atingând tangențial punctul de origine. E ca și cum i-ar tremura mâna celui care ține lanterna.

- Nu înțeleg nimic din teoria fermoarului. Unde suntem?!

- Suntem într-un fel de cută a spațiului, în anul 1934!

- Nu pot să cred, asta-i o poveste științifico-fantastica. Ce prostii sunt astea cu fermoarul timpului de la buzunarul spațiului! Cine sunteți, de unde știți atât de multe în vremea asta domnule Codin?

- Dinu, spune-mi Dinu! Da, suntem în 1934 și asta nu e epoca de piatra. N-ai fost atent când ți-am spus că eu aparțin anului 2005, cel puțin așa era când am ajuns eu aici. Ia spune puștiule, ce știi despre 1934?

- Nu le am cu istoria, dar țin minte ceva cu perioada interbelică. La putere era regele și România era înfloritoare. Cel puțin așa susține proful nostru de istorie.

- Exact, în perioada interbelică România a avut parte de o mare revenire economica și culturală. În 1934 Național Geografic a scris un articol de 50 de pagini dedicat României, țara frumuseților sălbatice a tradițiilor și contradicțiilor, unde capitala București este Micul Paris dar în restul țării lumea poartă costume populare. Este reperul în timp la care ai vrea să revii mereu. Probabil de asta Cluceru și savanții lui au ales Ursești-ul, un petec de lume neatins de lumea modernă. Hai să-ți arat ceva!

Ținându-l de după umeri la condus către ușa din spatele încăperii.

Bucătăria era pe jumătate ocupată de o soba mare, a cărei plită zidită în cărămidă purta semnele focului. Lângă peretele din fund, se vedea prin ușa deschisa, o magazie iar in dreapta ușii trona o cabină de inox și sticlă care nu-și avea locul clar în decor. Era ceva între automatele foto și cabinele de duș.

- Intră și o să vezi de unde știu atâtea!

Ușile s-au închis fără zgomot în spatele lui Lică și deodată s-a trezi privind chipul unei femei elegante. Imaginea era fixă, propagând un efect de centrare în care băiatului i s-a părut că pereții cabinei s-au îndepărtat în afara câmpului său vizual. Parcă se afla într-o sală goală, admirând un tablou agățat în eter. Femeia avea capul și bustul acoperite cu o maramă foarte fină. Băiatul nu a avut timp de detalii pentru că imaginea a prins glas.

- Bine ați venit la RoGateTransCom! Urmează un clip publicitar; dacă nu doriți sa îl urmăriți, accesați Meniu!

Butonul “meniu” s-a format în dreptul mâinii stângi a lui Luca, mai real decât chipul femeii care s-a retras în plan secund.

Băiatului și-a agitat mâna prin buton.

- Meniu principal. Avertisment. Ne cerem scuze ca legătura cu “RoGateServer” este temporar întreruptă. Aveți acces doar la informațiile stocate în dispozitiv. Pentru cereri, reclamații, oferte, apăsați “Birou”. reclamațiile vor fi înaintate și procesate la restabilirea conexiunii; pentru informații generale, știri, apăsați ”Presă”; pentru orientare apăsați “Hartă”; pentru...

Mana lui Lică s-a dus către tastă involuntar.

“Harta” l-a prins total nepregătit. Pur și simplu s-a pomenit suspendat în spațiu deasupra Pământului, așa cum visa el odată, ca îl contemplă în rolul lui Superman.

- Această experiență vă este oferită de Google România. Selecții: alege continent, alege tara, alege secolul, alege anul, alege...

Atacul de panică l-a învăluit subtil. În spațiu nu este aer și e cumplit de frig s-a pomenit Lică gândind. În timp ce răsuflarea i s-a oprit picioarele i-au înghețat, mâinile au vădit o independență neașteptată. Lică le mișca haotic. Trebuie să mă întorc, vreau înapoi, înapoi, înapoi!

Pământul s-a prăbușit peste Luca cu o viteză amenințătoare. Se făcea cald, apoi fierbinte. În încercarea de a își recupera echilibrul Lică își tot mișcă brațele. Vârtejul imaginilor se accelera producând senzație de leșin. Din spatele Pământului se desprindeau mii de replici. Lică se prăbușea spre ele, într-o spirală infinită, rotindu-se simultan în jurul lui. Imaginile treceau prin el cu viteză. Parcă făcea cineva baloane de săpun albastre, și Lică cădea cu capul înainte spre ele, prin ele. Pământurile-baloane i se spărgeau în cap; plici, plici, pac, poc...

joi, 31 iulie 2014

Grasa de lăbari


 
La începutul vieții sexuale n-am înțeles multe. Era logic să nu pricep ce e cu fetișurile, când în loc de lins lucrările lui Freud, eu lipeam între ele paginile Infractoarei Mov. În privința atracției sexuale, anumite treburi îmi plăceau altele mă dezgustau, iar cele mai multe mă nedumereau.

Printre chestiile de neînțeles a fost multa vreme adorația bărbatului scobitoare pentru femeia șuncă. De câte ori vedeam o putină din aia plină de căcat târând după ea pe stradă un limbric de bărbat, mă gândeam că săracul om e terorizat, legat noaptea cu cătușe de pat. Sigur el ar fi vrut să fugă dar grasa aia infectă îl avea cu ceva la mână. Adică motive de tipul: rate, casă, mașină, copii, te omoară tata dacă mă părăsești, pe mine cine mă mai ia, etc.

Multă vreme n-am deslușit cum și de ce e vina bărbatului, n-am mirosit trauma îngropată sub fantezie, teama pitită sub frenezie, amorul pervers dintre trigliceridă și colesterol. Nu, nu puteam concepe că un act împotriva logicii ar putea fi benevol. Eu vedeam doar că bărbatul grisină preferă femela jambon. Apoi am aflat de ce.

Bărbații nesiguri vor să stea pe grasă cum stă motanul pe șuncă pentru că atâta pot, nu pentru că asta e comod. Pe unul însurat cu o grăsană  dacă îl prinde careva făcând laba în vestiar n-o să se șocheze știind ce are acasă.

Dar slăbaru nu este o victimă ci un profitor. El știe că e foarte ușor să fericești femeia jeleu. Dacă îți scuturi mătreața din cap peste ea, se va simți pudrată cu dragoste. Pentru că soarele meu...

Dacă îi aduci grasei un cotlet de vită se pune pe bocit de parcă ai fi vânat prin savană un Gnu. Pentru ea efortul bicisnic de a coborî până la colțul blocului este echivalent cu alergatul după un struț pe care să și-l pună în cap drept pălărie sau să și-l felieze în șaorma.

Femeia budincă va tremura de fiecare data sub atingerea nevolnicului, indiferent dacă acela o împunge cu un deget sau îi frige cu sete un șut în posterior. Pentru că grasele sunt inerțiale. Până și amuzante sunt tot din inerție. Și se știe că nu există inerție fără masă. Cu cat e grasa mai grasă cu atât e mai haioasă.

Slăbănogii adoră să le ia piftia la palme, pentru ca dolofanele sunt ținte perfecte pentru ura refulările și sărăcia lor. Grasele sunt pretexte și nu motive. Posesorii știu: grasele nu dor! Singura problemă ar fi orgoliul de mascul. După ce pune o grasă curul pe tine nu o să miroși a cur; ori ce ai face, tot a căcat o să puți.

foto: adevarul.ro

luni, 28 iulie 2014

Urzeala tronurilor - Măcel sau ecranizare la drumul mare?



Cât sunt eu de acru, în fața unei capodopere sunt nevoit să mă înclin uluit și mulțumit.

Când remarcam prestația actoriceasca a lui Peter Dinklage, în producția HBO Urzeala Tronurilor, în rolul pezevenghiului Lanister încă nu văzusem nimic. Eram la categoria cochetat cu cititul sagăi Cântec de gheata și foc, adică abia rumegasem câteva capitole din Urzeala Tronurilor. Aveam să constat că serialul se întinde dincolo de primul roman și încă nu s-a hotărât unde se va încheia.

Azi sunt cu lectura înaintea acțiunii din seria a patra și mă simt tot boboc pentru că în viața mea nu am identificat mai clar personajele din carte cu imaginile actorilor din ecranizare. Dar ce ecranizare frate, când ceea ce face HBO este încarnarea personajelor într-o asemenea măsură încât îți este imposibil să le mai vezi altfel când citești?

În acest caz s-a dovedit că a implica la casting autorul este o lovitură de marketing imposibil de contracarat. Am fost agramat, neclar? Revin. Îmi este imposibil pană la ora asta să îmi închipui un personaj din Game of Thrones altfel decât a fost el desemnat de însuși creatorul său în producția video. Castingul este desăvârșit, regia fără de prihană, transpunerea acțiunii este simplu supra-umana. Citesc cărțile și remarc că tot ceea se întâmpla acolo se grefează natural, fără contradicții în personajele jucate de actori. Este ăsta un defect? Aș spune că numai al meu. Imaginația îmi este în ofsaid față de a autorului.

Prin alegerea actorilor și prin talentul lor, autorul își impune viziunea dincolo de imaginația mea. O chestie care în alta conjunctura ar fi fost frustrantă. Nu și aici. De ce? Pentru că mi se oferă nu exact, ci mai mult decât am fost în stare sa îmi imaginez. Ce îmi rămâne să fac după ce realizez asta? Să mă oftic că nu ma duce mintea mai mult, sau să mă las comod în fotoliu și să savurez un spectacol unic? Răspunsul este simplu, am să călătoresc acolo unde mă trimit ei.

Pe internet serialul a stârnit proteste împotriva scriitorului RR Martin. Acesta este acuzat că ucide toate personajele favorite ale audienței. După episodul 10 seria doi intitulat „Nunta roșie”, au apărut bannere și tricouri pe care scria „RR Martin dacă nu te oprești din ucis o să rămâi fără personaje”. Nebunia a devenit isterie cand RR Martin a anunțat că în scopuri caritabile va da numele donatorului a 20 000 dolari unui personaj, pe care apoi îl va ucide în serialul Game of Thrones. Cinic nu? Asta numesc eu umor sănătos!

vineri, 25 iulie 2014

Ursu Lică

3. De la vis la film și înapoi


Am intrat în horă, trebuie să joc și-a spus Lică în gând apoi a tușit ca să-si curețe gâtlejul inexplicabil năclăit de fluide.

- Seara buna, a zis el tare!

Câțiva meseni au mormăit un răspuns, întorcându-și privirile înapoi la cănile din dreptul lor. Luca îi simțea cum se uita la el pe sub sprâncene în vreme ce trecea pe lângă mesele lor în drum spre fundul sălii unde zarea ceva care aducea a bar. Toți știau că e străin și erau curioși care-i treaba cu el prin zona. Din fundul sălii, de la o masa aflata în penumbra s-a ridicat un tip masiv ras în cap, într-o haină ce pare uniforma militara. I-a făvut lui Lică semn să  se apropie. A înclinat capul spre scaunul din fața sa în semn să ia loc, apoi mutându-și privirea, a interpelat-o pe Ileana:

- Ia caută-ți de treabă, fă!

Lică a crezut că nu aude bine, că visează. Nu pricepea agresivitatea omului din fața sa.

- Nu e fă, este prietena mea, a replicat el calm și articulat la lipsa de maniere a soldatului.

- Prietena ta? Nici n-ai călcat bine în satul meu și te-ai apucat de făcut harem. La masa asta nu sunt decât două scaune. Ea se poate așeza pe o bancă, care vrea, că sunt destule. Tu ori ieși, ori stai aici și lași galanteriile până te las eu să mă tragi de șireturi!

Conversațiile în bodegă au încetat instant. Toată lumea era curioasa dacă Lică a pus mâinile pe speteaza celui de-al doilea scaun din încăpere cu intenția a lovi sau de a executa ordinul.

Lică nu avea în fapt nici o dilemă, el era hotărât să iasă din bodega și să nu mai calce pe acolo vreodată.

În acel moment liniștea din sala s-a destrămat rapid în zgomotul și vibrațiile unui cutremur. Lică a dat să fugă spre ușa, dar soldatul l-a prins de umăr forțându-l să se așeze. Vasele zdrăngăneau, roata de căruță plina de lămpi, agățată de tavan, se legăna ușor, apoi s-a așternut liniștea. Lumea a început sa se agite în dreptul geamurilor.

- Ce se întâmplă, pe aici lumea la cutremur se adăpostește în casa, în loc sa iasă afară? Dacă se prăbușea coșmelia peste noi?

- Nu se prăbușește nimic, ăsta n-a fost cutremur, a fost efectul sonor al Hotarului. Hai bea o bere și o să îți povestesc o chestie.

Alo, o cană de vin și o bere la băiatu! Mai întâi să stabilim niște repere. Ia zi cum te cheamă, anul în care te afli, cine este primul ministru al țării. Și apoi pe îndelete, cum ai ajuns aici?

- Ma numesc Vasile Manta, mi se mai spune Lică și am 17 ani. Suntem în 2006 și prim ministru este Tăriceanu. Asa... Am plecat azi dimineață din Chiojani la cules de tei cu mai mulți prieteni, ne-a atacat ursul, ne-am rătăcit în pădure și am ajuns aici!

Soldatul a luat cana din fața puștiului și a băut-o pe nerăsuflate.

- Copii n-are voie alcool! Ia zi, prietenii aia ai tai, ai mai văzut vreunul din ei prin sat?

- Nu am văzut pe nimeni cunoscut. M-am pierdut de ei când era zi iar aici am ajuns pe întuneric.

- Deci ești numai tu. Bun… Eu sunt Dinu Apostolache, am 32 de ani, ne aflam în anul 1934.

Lică la întrerupt răzând.

- Ha, ha, ce tare, ce tare! Și eu care credeam că vorbiți serios. Mă și speriase adineauri. Ha, ha ha, 1934! Ce SF mișto! E un film nu-i așa? Chiar ma gândeam eu ca sunteți actori ceva, prea erau costumele originale și decorul. O să am ce povesti.

- Gura! Nu-i nici un film, nici o butaforie. Ia vino încoace, să-ți arăt ceva!

Soldatul la împins înspre un geam și a dat perdeau la o parte.

- Uită-te la incaperea asta, si acum uita-te afară! Vezi ceva care să semene cu 2006?

- Păi ce să văd afara domnu Dinu, pe întuneric? Drumul, casele, copacii și un câine! Da' ce câine ciudat, nu-i disting prea bine forma, dar e uriaș. Dacă ar merge becurile pe stradă... Opa, unde sunt stâlpii de iluminat? E așa întuneric, de se văd numai ochii câinelui. Ce naiba de câine este ăsta, parcă îi ard ochii în cap ca girofarurile.

În spatele lui Lică s-au auzit răsturnându-se niște blide, niște scaune. Soldatul l-a smucit de la geam și a început să strige ordine:

- Mesele cu tăblia spre ușa, cărați lada aia mare aici. Femeile, în bucătărie cu făclii, bărbații puneți mâna pe orice poate fi folosit ca arma. Luca, da-i drumul și tu cu fetele la bucătărie!

- Da de ce? Și ce-i cu spaima asta? Eu sunt bărbat, ce să caut cu fetele?!

- Să le aperi blegule, de aia te duci cu ele! Executarea! Afară e o creatură periculoasă. Niciodată nu știi ce schimbă Inelul în sistemele vicinale bulelor de stabilitate.

- Ha? Ce tot spui acolo? Lică era complet depășit de termeni.

- A plecat, câinele a plecat, a zis un mustăcios, arătând ca și cum ar fi scapăt de sub amenințarea plutonului de execuție!

- Stați, nu va grăbiți. Lică stai jos, vin imediat la tine!

Dinu a trecut pe lângă bărboși și le-a șoptit scurt ceva. Adunătura de oameni răsuflând ușurată și-a reluat locul la mese, grăbită să soarbă din căni. Unii au cerut încă un rand, alții au aprins câte o țigare. Părea că atmosfera s-a detensionat.

Lică abia se întorsese pe scaun în așteptarea lui Dinu când a simțit un nou cutremur de intensitate mai redusă. Ciudat, acesta a părut ca nu mai sperie pe nimeni în afara de Lică. Băiatul ridicat pe jumătate a observat cum mesenii îl priveau suspicioși.

Și atunci a realizat că toți cei de acolo erau cu ochii pe el să nu fugă. L-ar fi prins înainte să ajungă la ușă. Tot timpul se gândise la Dinu ca la un actor periculos și nu realizase că figurația era ostilă. Mai bine visam, chiar acum o să mă trezesc și-a dorit Lică strângând din ochi. Din păcate când i-a redeschis nimic nu se schimbase.

 

joi, 24 iulie 2014

Românul - plin de găinaț dar norocos!

 
 

Răspundeam zilele trecute unui comentariu a lui Krossfire pe tema maidanezilor. Da știu, nu-l am pe Krossfire în blogroll că nu mă uit zilnic între prima pișare și cafea dacă a postat ceva nou, plus diferența de vârstă, vorba lui. Asta nu mă împiedică să îl consum și să îl apreciez când se termina cafeaua ori lista de blogări favoriți.

Ah da, am deraiat. Deci îi spuneam lui Krossfire că mai nou pe lângă câinii comunitari mă confrunt cu o altă invazie și anume cu cea a porumbeilor.

Acum voi o să exclamați, bă ce bou, ce ființă nesimțitoare e Mucegaiu! Cum mă să zică el de rău despre ființa simbol a lu' Noe și a lu' Picasso, despre pasărea simbol a iubirii, păcii, purității, simbolul... pulii mele, că nu mai găsesc alta semnificație!

Aia e, sunt bou, un hater insensibil la frumos. Acolo unde pulimea vede simboluri, eu și alții cum ar fi Cristian, vedem orătănii  care ni se găinăţează în creștetul capului. Problema bineînțeles nu e porumbelul ca dinozaur evoluat, ci sponsorul său, anume țăranul involuat mutat la bloc. Aici sunt destui care știu despre ce vorbesc. Cami și alții au observat că nostalgia țăranului după animale nu încetează după ce a fost strămutat cu forța ori benevol la bloc.

Bine, Cami o să fie reticentă ca să nu zic ceva de pisica ei. Dar noi vorbim aici de țăranii strămutați la oraș, adică despre gherțoi. Nu, țăranul fără glie nu se poate satisface numai cu jobul la Rulmentu SA unde bea în timpul programului pană îl dă afară sau îi face capul timbru presa de 200 de tone. El pe lângă greierii care încă îi cântă în crăpăturile din călcâie are aspirații și preocupări. De țăran, evident! De aia cultivă ceapă și roșii pe spațiul verde adiacent scării, face cotețe pentru Grivei câinele bocului, crește nutrii în cadă, rațe pe balcon, ciuperci la subsol șamd. Pentru că e în genetica lui de gherțoi. Iar când termina opțiunile trece la spațiul neutilizat din pod, terasă, acoperiș, mansarda sau ce are omul pe bloc, că tot stătea degeaba spațiul ăla.

Ia să ne gândim. Ce să creștem noi pe casa noastră de țărani hibrizi? Porumbei!

Băi, porumbeii sunt frumoși, sunt decorativi sunt gustoși, sunt ce îți imaginezi tu până la momentul când scapă de sub control. Taman asta se întâmplă în centrul orașului unde am ghinionul sa locuiesc eu.

Primul semn că ceva e în neregulă sunt grămăjoarele de găinaț pe lângă clădiri, apoi apare stolul și poluarea sonora. Habar nu am cate rânduri de pui scot ăștia într-un an dar sa dea naiba dacă de la uguirile de amor continue nu zici că sunt permanent în rut.

Si după găinați observi alte semene. Din senin îți cad bucăți de tencuială în cap, fulgi, crengi, pui morți. Dar deh de căcații pe epoleți nu se sinchisește nimeni într-o țară în care tipi cu acces la internet ca Andrei încă mai cred că căcatul aduce noroc.

Invazia există, dar nu te-ai prins. Pe balconul închis ale cărui ferestre le-ai lăsat deschise, găsești fulgi, coji de ouă, pene, cioburi ale unor obiecte pe care muștele doar le marca cu pete? E semn că ai fost călcat de șobolanii zburători. Dacă locuiești ca mine într-un apartament cu două balcoane imense cu vedere la două direcții cardinal antagonice, ai simți cel mai bine, pentru că efectele se dublează.

Pe cel sudic, între fierul forjat și geamul de protecție am două cuiburi, în partea opusă aud zgomote din loja de pe casa scării. Frecvent tâmpiții de porumbei mi se izbesc de geamuri încercând musai să îmi cuibărească și în casă.

Cireașa de pe tort a fost pusă alaltăieri când am rămas fără apă caldă cu săpunul pe mine la duș. Nu m-am panicat, că atunci când ai centrală, căcaturi din astea nu sunt chiar rarități, dar centrala pe avarie și zgomote dubioase din interiorul ei chiar era ceva nou.

I-am dat târcoale centralei, am citit manualul, am sunat un prieten, apoi un instalator. Alo, ajutor, centrala mea scoate zgomote suspecte și e în modul avarie. Cum face? Ugu ugu poc poc fas fas! Zici că e ceva sau cineva în ea! Nu glumesc dom-le. Cum adică n-am nevoie de instalator, am nevoie de un exorcist?! Hai pa, mufa voastră de instalatori, care nimic nu știți!

În lipsă de ajutor m-am dus singur pe fir, de la intrare apă, la evacuare, intrare gaze, circuit. Reset. Nimic. Am închis și deschis robinete, am citit manometre iar la urmă am luat iar cartea și am dat cu ochii de horn. Hornul meu iese în loja de pe casa scării și nu e horn ci o țeavă scurtă, orizontală, cu un con în cap.

Caut eu cheile de la loja și când o deschid, hodoronc tronc, fâl fâl, un stol de porumbei își ia zborul. Ce să vezi frate, pe coșul de evacuare al centralei am găsit un cuibar de porumbei. Peste tot alte cuiburi, paie, fulgi, coji de ouă, un pui mort, scorojit. Si mirosul de clocit. Băi când au avut ăștia timp? Stai că subsemnatul e acasă ca la hotel, și face duș la 5 am și la 23 pm asta dacă nu se îmbată sau nu e în delegație, că atunci dușul este luni, vineri și săptămâna 3. Deci au avut timp. Pe lângă cuibar porumbeii au considerat ca țeava aia trebuie înfundată să nu le iasă puii mutanți și mi-au băgat în ea paie găinați nămol, fulgi crengi și iar găinați! Cred că alaltăieri au mai băgat ceva și centrala a zis stop. Mi-aș...

Am dărâmat construcția ca un om rău și egoist ce mă aflu, că eu vreau duș nu porumbei în coșul de evacuare. Nu sunt un dement ce le-a stricat cuibarul minunatelor ființe. Dement este vecinul din blocul de vis a vis care le aruncă grâu cu sacul. Cred că e vremea să îmi cumpăr o pușcă. O să caut una care să meargă la fel de bine la pasări ca și la câini. Nu vă place de mine ca vreau eutanasie și demolez păsărici? Dați-mă în judecată gherțoilor, vedea-v-aș muscați până la os și cu spume reci pe voi în cadă!

poza: de la Andrei, nu mă întrebati pe mine, de unde a furat-o el!

miercuri, 23 iulie 2014

Zborul Malaezian MH17 a fost doborât de mânia lui Dumnezeu


"După tragediile care s-au abătut asupra operatorului naţional, Kedah PAS Youth vrea ca guvernul Malaiezian si MAS să ia în considerare aspectul  că mânia lui Allah a lovit "în pântecele avioanelor" liniei aeriene, care sistematic încălcau normele islamice."

legenda:
-MAS - Liniile Aeriene Malaieziene
-Kedah PAS Youth - un fel de UTC musulman

Titlul fragmentat și paragraful de mai sus le-am tradus cum am putut mai bine dintr-un articol care m-a scos din sărite. Articol pe care sper că îl puteți citi integral în Malaysia Hronicle. Vedeți să nu vărsați pe tastatură că voma e corozivă.

Deci gata, s-a găsit cauza, să nu mai caute ăștia date degeaba pe cutiile negre sau maro. Ce anchete, ce comisii, acum e clar. N-au fost rușii nici ucrainenii, Dumnezeu a doborât amărâtul ăla de avion. Da, Allah l-a strivit de cer cum aș strivi eu o muscă cu degetul pe ecranul de la calculator.

Și știți de ce? Pentru că vindeau alcool în avion iar destrăbălatele alea de stewardesele erau îmbrăcate prea sexy. Cum nu, n-ați văzut că li se vedeau cinci centimetri pătrați de piele la baza gâtului și Doamne iartă-mă, patru (PATRU) centimetri de gleznă?!

Eu îmi permit să zic că Allah în persoană a apăsat pe declanșator după care s-a tele-portat în avion să vadă ochiu' lui cum îi rupe unda de șoc pe necredincioși.

Și când mă gândesc că începusem să cred că exagerez luându-mă de bigoți. E clar că am fost prea blând cu așa idioți. Nu pe deasupra Ucrainei ar trebui interzis survolul avioanelor de linie, ci pe deasupra Malaeziei ar trebui să se pună un X imens. De fapt toate națiile care cred în Dumnezeu și instituie asta drept doctrină de stat trebuie deconectate de la tehnologie și lăsate să se afunde în mocirla, mizeria și nebunia lor.


Ursu Lică

2. Întâlnire la ceas de seară


Când Lică s-a trezit, lumina era neschimbată, frunzele nemișcate, pasările amuțiseră parcă ascultând un tunet îndepărtat. După zeci de strigăte, după kilometri urmați în aceeași direcție s-a convins că s-a pierdut de restul copiilor. Ceasul arăta puțin peste ora 15. Din păcate pentru el, tot atât arăta mult mai târziu și la căderea serii. Ceasul era defect. Spaima s-a insinuat în el, palidă dar rece. Nu vroia să rămână noaptea singur în pădure, îi era foame și sete, iar inserarea aducea o răcoare umedă, pe care în sat nu o simțise. S-a învârtit în mai multe rânduri după luminișuri până când în sfârșit a dat peste urma drumului. Se făcuse aproape întuneric, așa că a coborât grăbit, cu spaima de a nu mai distinge poteca, țintind tot către vale, către luminile ce se aprindeau în sat.

Primele case l-au întâmpinat străine și întunecate. Lui Lică i se părea că grămezile de fan nu erau dimineață acolo. O fi cosit-o cineva peste zi, sau am greșit ulița, a gândit el.

S-a hotărât să ajungă la șosea, ca să se orienteze mai bine, dar în loc de asfalt, a dat peste un drum pietruit. Ce naiba, unde e drumul principal?

Asta-i alt sat, s-a dumirit deodată Lică. Constatarea l-a umplut de necaz. După ce a luat câțiva bolovani în cătarea bombeurilor sa așezat pe o bancă lângă gardul unei case ce părea abandonată. Gândurile băiatului s-au risipit în sunetul unor pași. Pe uliță trecea o femeie îmbrobodită, cocoșată sub greutatea unui balot.

- Seara buna mamaie, vrei să te ajut? Vorbele au oprit trecătoarea din mers.

- Pe cine faci tu mamaie? Voce tânăra țâșnea ca un clopoțel. De sub șalul imens s-a îndreptat de spate o fata de maxim18 de ani, care la vederea lui Lică a rămas cu gura căscata

- Scuză-mă, dar îmbrăcată așa am crezut ca ești o doamnă în vârsta!

- Doamnă în... Iisuse, de unde ai mai apărut și tu?

Discuția lor animată părea că a stârnit un câine. Fata i-a pus degetul la gură semn că trebuie sa tacă. În timp ce ea asculta noaptea, el se gândea că degetul miroase a busuioc și dacă ar deschide buzele...

Lătratul se întețise transformându-se dintr-o răpăială sacadată într-un urlet atât de lugubru încât lui Lică i s-au ridicat perii de la chică. Fata s-a precipitat spre bocceaua supradimensionată și ia făcut semne să se apropie, privind nervoasa în lungul drumului. Din întunericul pădurii venea un zgomot asemănător unui murmur.

- Hai, du-te iute acasă înainte să treacă hotarul!

- Ce hotar, că doar nu suntem lângă graniță?! Și unde să merg, că eu nu-s din satul asta?

- Lasă vorba, hai după mine și-mi spui mai târziu. Trebuie să intri la adăpost. Hai ia tu surcelele, că tot vroiai să mă ajuți!

Au parcurs câțiva zeci de metri fără să zică nimic. Ea mergea grăbită înaintea lui Lică. El pășea aplecat sub povară într-o poziție care îi permitea să o studieze de la brâu în jos. Legănatul șoldurilor avea parcă un efect hipnotic care din păcate s-a risipit imediat ce murmurul s-a auzit din nou, mai puternic ca înainte. Parcă ar fi fost ceva metalic care se târa pe sub pământ.

- Nu mai este timp, hai să intram la cârciumă, că ne prinde nenorocirea pe drum.

- Stai puțin, ce nenorocire? Auzi, înainte sa mă inviți la un suc, îmi spui măcar cum te cheamă? Pe mine ma cheamă Lică!

- Ileana mă cheamă! Hai iuțește pasul, că uite colea e crâșma! Intră odată!

Clădirea era masivă și informă. Un fior neplăcut i-a traversat coloana când a atins clanța. Poate ar fi fost mai bine... Primind un ghiont din spate, Lică a lăsat precauția și a intrat în cârciumă.

Surprinzător lumina dinăuntru era plăcută. Dintr-o privire se vadea bunul gust al decorului. Chestii retro și etno originale peste tot. Băncile acoperite cu cergi, așezate pe lângă mese din lemn masiv, situate pe lângă pereții spoiți cu alb. Ajuns cu privirea la mese Lică a simțit o neliniște acută.

Adunătura bărbaților nerași care se uitau la ei cu ochii injectați, îi amintea lui Lică, de filmele alb negru. Alea cu bandiți din Vestul Sălbatic.

N-a fost ce-a mai bună idee să intru, și-a spus el, dar să dea înapoi, bănuia că ar fi fost și mai greșit.