joi, 21 august 2014

Baba cu chiloți de tablă


Baba cu chiloți de tablă” și “Doi scheleți se trag de piele” erau glumele mele preferate când mă întreba vreunul de la bloc, ce filme  am mai văzut.
Ieri am descoperit că primul film există sau ar fi existat dacă as fi avut sânge în pix să-l filmez.
Cum sângele din instalație era puternic diluat cu berea decuseară, vă garantez ca ieșea un film mișcător!

N-am filmat, mai mult chiar, m-am străduit cât am putut să o ignor pe babă.
Ca paranteza, să știți că înainte să o vad, am mirosit-o. Știți voi, mirosul ăla tipic de babă clasa B (bătrâna) specia cu broboadă, mustață și glas tremurător. O clipă, dar fix o clipa, am fost fericit că nu e o babă din clasa P (pișată) sau PC (bănuiți voi)
Clipa aia de grație s-a sfârșit parșiv. Aglomerația din autobuz ne-a adus ochi în ochi. Pe mine și pe babă. Instinctiv, am strâns gura pungă. Da știu, total greșit. În gura n-am celule olfactive. Mai bine închideam ochii mi-am zis. I-am închis. Așa am constatat că autobuzele pot avea tangaj și ruliu și că nu sunt lup de mare.

Am încercat diverse manevre evazive. Priviri crucișe, mâini la ochi, am dat din coate să ies în larg spre șofer. Nu mi-a ieșit nimic. O nouă șarjă de călători ne-a readus la contactul vizual punitiv. „Ne-a”, ați înțeles bine. Baba părea la fel de traumatizată de mine pe cât eram eu de ea. Atunci am zis „oadăfac”, sunt bărbat. Nu o să mă facă pe mine o babă sa vomit, clar nu!

Prin urmare m-am uitat la ea. Treizeci și șapte de minute până a coborât, m-am holbat îngrețoșat cum baba se șterge la gură apoi în gură cu o batistă galbenă, dar nu galben canar, ci galben puroi. Se ștergea baba pe dinți cu batista exact cum vă zic. Imaginați-vă că în loc de periuță și pastă de dinți baba se lustruia cu cârpa aia jegoasă pe dinți. Și da, avea dinți. Dinții ei de cal, nu plastic, fier ori porțelan.

După un ciclu de ștergeri succesive buze-dinți dinți-buze, baba și-a suflat nasul. Exact, în batista de șters pe dinți, și-a suflat mucii, apoi după o scurtă inspecție vizuală, în timpul căreia eu, anticipând urmarea, aproape am urlat „Nuuu!”, baba a continuat ciclul de lustruit măsele. Cu partea aia, fix pe aceiași față de batista. N-a răsucit-o, n-a întors-o pe dos. Batista nu, stomacul meu da.

După juma de ceas de tortură, m-a îmbrâncit unu din spate. Prea tare, prea ca la țară. Era moșu posesor de babă tristă cu batistă. Hai fă sa ne dăm mai aproape că coborâm!
Am răsuflat în gând. Oh da trăi-ț-ar neamu' ia-o dă pă mine că mor! Și a luat-o. De mai multe ori a lut-o, că baba funcționa pe buclă închisă. O lua un pic din loc, clămpănea din nenumărate articulații cu excepția unui punct perfect rigid, apoi revenea gravitațional la scaun. La a treia tentativă a reușit ieșirea de pe orbită, dar numai după ce s-a sprijini de mine. O frână mai apăsată și m-am trezit cu batista babii pe gat.

N-am reușit să zic măcar „oh”, am pus mâna la gură și am căzut moale pe scaunul proaspăt eliberat. Baba s-a îndepărtat încet, incert tremurând din toate articulațiile, toate cu excepția fundului. Atunci mi-am adus aminte de baba cu chiloți de tablă.

Asta era ! De aia bâțâia din toate cele dar din cur nici măcar un pic. De asta cădea înapoi pe scaun. Avea chiloții grei, din cel mai comun oțel. Chiloți ce duhneau a șpan transpirat și a pișat metalizat, mai puternic de sută de mii de ori decât dantura cariată îngălbenită de decenii și lustruita cu batista. Buahh!

Am ajuns la birou mai târziu și am plecat mai devreme. La ora opt seara eram lat în pat. M-a sunat un prieten să întrebe dacă merg în weekend la munte, că ia el o damigeană cu vinișor bun, naturel , Băbească neagră. A nu mersi, dar unde anume la munte? La Babele?! Clar nu!

foto: cevahaios.com

marți, 19 august 2014

Foamea albă


Dacă aș îndrăzni să mă uit la tine, te-ai simți dezbrăcat în fața ochiului meu perspicace și nu, nu-mi plac falsele pudori.
M-ar enerva la culme să-ți vad privirea mincinos sfioasă. Nu vreau să fiu nevoit să o suport.
Așa că nu mă uit. Vin orb spre tine și întind brațele.
Îți ating buzele. Le văd crăpate și reci.
Îți ating ochii. Îi văd albaștrii luminoși și goi.
Îmi cobor mâinile peste umerii și pieptul tău.
Mă exciți și asta mă face vulnerabil.
Mă privești cu ochi, care chiar dacă sunt orbi, mă văd. Ai un soi de curiozitate senzuală în privire. Parcă ai vrea să mă atingi la rându-ți, ai vrea să-mi frămânți carnea între degete cu foame, dar ți-e frică.
De ce ? De cine?
Nu-mi spune, nu-mi plac minciunile.
M-ar enerva la culme să-ți aud glasul înșirând vorbe fără rost și fără sens.
Tu nu vorbești, eu nu te ascult. Vin spre tine cu urechile surzi.
Mă lipesc de pieptul tău și îți ascult vijelia, însă sunetul pătrunzător al uraganului din capul tău acoperă vijelia din piept.
Vreau să tip. Mă doare haosul din tine
Dar tac, n-aș suporta să-mi ignori țipătul.
Așa că îmi pecetluiesc buzele și devin mut.
Buzele mele îți vorbesc în timp ce leneșe se plimbă peste pieptul tău.


Realizez că tremur de teroare. Încerc să mă desprind din vrajă și să fug, dar tu mă prinzi și mă frângi. Urlu. Gheața morții îmi aleargă prin sânge înflorind în miliarde de cristale. Între două mușcături am timp să mă întreb de unde a venit iluzia excitării și unde a dispărut. Eros și Thanatos...

Oh Zei, sunt pierdut. Sunt prada ta Umblătorule Alb! Tu decizi dacă mă consumi sau mă transformi. Oricum ar fi, sunt blestemat. Pentru că noaptea e neagră și plină de orori.



Sexy tipul, nu? Cred că v-ați prins că mai sus nu e un poem homo-erotic, ci un tribut la Urzeala Tronurilor.

Textul inițial aparține unei domnițe care mai contribuie cu câte ceva pe blog, cu "dezgust" și anonim, ca să n-o bată mama ei că umblă slobodă pe net.

Mulțumesc, Domniță.

foto: descopera.ro

luni, 18 august 2014

Moda Sushi e de căcat


Băi, printre gagici a apărut o nouă modă. Dacă întrebi orice fufă specializată în făcut muie selfie în club pe budă, ce îi place să bage la ghiozdan, o să răspundă - Sushi!

Moda asta e importată de fițoșii care s-au dus la Londra să-și facă poze cu Big Ben dar urcă pe Facebook imagini cu silueta turnului de nord al Palatului Westminster . Drept e că până azi n-am văzut în poze români cu clopotul în brațe, decât pe la hramuri pomeni și parastase politic-administrativ-teritoriale.

Sushi ăsta e pe val la Londra de ceva vreme, iar recent molima a ajuns la noi. Nu știu cât prinde dar... Treaba e că asta e o mâncare la care nu pune botul oricine, iar restaurantele japoneze la noi „ie” cam rare. Oricum românizarea le face dublu periculoase. Dar cum am ajuns la Sushi?

Luam săptămâna trecută masa cu un partener străinez de șurubărit mașinării, la botul calului putere, adică biroul din secție. Ăsta era băiet umblat, așa că a mers pe principiul „comandă tu coae mâncare românească că știi să citești ce scrie în meniu!”. Treabă înțeleptă, că aproape a leșinat de placere la fiecare prânz din cele cinci consecutive. În ultima zi se orgasmase cu un borș de fasole cu afumătură și ceapă alăturea. Dar când a desfăcut caserola cu felul doi, l-am văzut că se schimbă la față.

Eu zic: fugi coae la baie că de smecta fac rost eu! El zice că nu e asta, e de la ficat. De la ăla din farfurie.

Mi-a mărturisit că în afară de ficat, a urât un singur fel de mâncare și anume peștele, îndeosebi ăla crud. Adică Sushi, am completat eu. Aha, ăla e. Dar deși i se pare grețos, la fel de grețos ca ficatul, de ani de zile se chinuie să se obișnuiască... să-i placă Sushi. Și zicea el ușor transfigurat, aproape a reușit.

Sfinte Mozzarela și Gorgonzola tată, dar de ce în numele prea sfintei Răzători te-ai chinui ani întregi să-ți placă ceva care... nu-ți place? Și ok, dacă ai reușit să halești peste crud, ia tata și niște ficăței cu mămăliguță de acilea! Ia că ie buni, io-te la mine cum papă. Nii!

S-a făcut ăsta ca fierea, așa că am dispărut cu ficații de lângă el. I-am donat la un dorel lopătar și pe ai lui și pe ai mei. Cum și-a recăpătat băiatul suflu i-a revenit și calmul englezesc (nu știu de unde, că e ceva metis de negru cu indian amazonian).

Zici că Sushi e la fel ca ficatul? Wrong! Vezi băi rumâne că ești gherțoi?! De ce mă să te educi să îți placă ficatul care e un căcat cu gust de căcat? Dacă tot te educi să-ți placă căcatul, măcar alege unul sofisticat, importat, ambalat exotic. Un căcat cu succes la pizde.

Bă să știi că chupacabra ăsta are dreptate, că n-am văzut vreuna leșinată după ficat, dar de la păstrăv încolo toate fac ochii cordeluță.

Concluzie, gagicile nu aleg bărbații care mănâncă orice căcat, ele aleg bărbații care mănâncă căcat sofisticat. Și să nu uităm, căcatul sofisticat trebuie să fie foarte scump, altfel nu e bun.

PS: la noi moda ruptului în figuri sănătos costisitoare e promovată de impresioniști (plini de impresii) care se ocupă cu non-ocupații (nutriționist), gen Cristian Mărgărit sub motivația:

"pentru ca e deschis de prieteni. Apoi, pentru ca e unul din restaurantele mele preferate, poate singurul unde pot sa ma duc fara sa fiu nevoit sa ma gandesc de 1000 de ori ce porcarie din meniu imi face mai putin rau, cum este cu celelalte restaurante."


PS: se pare că singurul căcat Sushi ieftin e ăla francizat în Malaezia:

“There are Several Sushi franchise in Malaysia- The Sushi King (The most CACAT one), Genki Sushi (The Closing Down one), Sushi Goove (Most Inovative/ Creative one), Yo! SUSHI (The Most Funky Sushi outlet from UK) and Sakae Sushi (The Cheap Cheap One). The Sushi King (defined as cacat sushi in term of mass production without good quality control on the product and price) is the first sushi franchise in Malaysia...”




sâmbătă, 16 august 2014

Adâncă groaznică depresie


Depresie dureroasă, acută.
Ca un stilou înfipt în ochi. Te doare, dar nu ai curaj să te miști, ca să nu pătrundă mai adânc. Te temi să-l scoți, nici măcar nu clipești. Când ajungi să crezi că durerea o să înceteze de la sine, depresia apasă pistonul și cerneala îți umple creierul transformându-l în rezervor de păcură.

De acolo îmi tot vin aceste gânduri negre, iar și din nou. Uite-le cum vin!
Și dacă vin, eu ce să fac, dacă vine demența, durerea și frica, eu unde să mă duc? Ea spune că nicăieri dar nu vreau să mă duc acolo, nu!
O să rezist, cum pot, cât pot.
Fugi, pleacă de aici, lasă-mă!


Uneori pleacă, dar revine ca o muiere legănând monstruoase șolduri cu doi prunci atârnați de țâțele imense. Deznădejdea și Disperarea. Copii ei și ai mei. Făcuți în lipsa mea. Vin către mine toți/toate trei. Ea mă învăluie cu tentaculele pe după gat în timp ce progeniturile mi se agață de picioare. Nu pot, nu am unde să fug.

Taci, spune ea pregătindu-se de sărutul în care știu că o să mă afund, pentru că nu e femeie ci mlaștină. Mă pierd în brațele ei, în ciuda oricăror medicamente pe care doctorii le-ar prescrie, în ciuda giontului de iarbă, a dozei de haș, a liniei de coca, a pastilei de extazy. Nimic nu merge nimic nu ajută, paharul e Iuda, familia si prietenii sunt zgomot de fond. Toți îmi vor binele, toți îmi spun că sunt acolo în caz ca vreau să vorbesc.

Da, ei sunt acolo, iar eu aici cu Depresia. Ei vor sa vorbească, dar ea nu vrea să vorbesc, ea vrea să clipesc des, să bâțâi din picior în timp ce sting chiștocul în scrumiera de o sută de ori. Poc poc, toc toc toc...

Îi vrea pe toți plecați, ca să să trag storurile, să mă înghesui într-un colț. Mă aud spunând: încetează, încetați, plecați plecați, vă rog!

Iar ei pleacă pentru că îmi sunt prieteni, dar constat că până și o veste bună este ceva rău. Mintea mea face un salt și deodată mă simt penibil. Acum simt dezgust, iritabilitate călită, frică de nimic, tristețe și o singurătate cumplită.

Sunt singur pentru că i-am gonit. Și am depresie. Sunt depresie! Depresia sunt eu!
M-a consumat în asemenea măsură, că nu mai este mintea mea cea care face alegerile, cea care ia deciziile. Doamna guvernată Depresie dictează ce nu-mi place, unde să nu merg, la ce să nu mă uit, ce să nu ascult. E depresia mea într-un fel pervers. Eu sunt cel ce-i aparțin.


Nu mai sunt eu, este depresia cea care decide, iar eu stau aici în mine și plâng. Dar nu ajunge, o nu. Mă stigmatizează, mă alungă dintre semenii mei.
Religia îmi pune pe seama demonilor suferința, iar jena îi face pe membrii familiei să nu spună nimănui că sufăr.


Fericirea are chipul tău
Luminat de dragoste mereu”

Biata Mihaela Runceanu, oare chiar credeai asta? Dacă da, de ce erai trista? Ce chip are depresia, Mihaela, știi? Probabil că da, dar n-ai să-mi spui pentru ca ești moartă.

A mea... Depresia mea a spus...

Mi-a spus, în fiecare dimineață că sunt mai rău, că trebuie să mă simt trist.
Este ca un lucru, o forță, o parte din mine, un alt eu sau un alt el care se ascunde în mine, real, forțându-mi sentimentele să se contorsioneze, să se simtă prost cu mine.
Propriile mele sentimente sunt acum ale ei. Este uriașă, pentru că s-a hrănit din ego-ul meu. Este gigantică și se uită la mine ca la un vierme, mă tratează la fel. Mă pune să urc munți și să cobor canioane de mâhnire în timp ce în fiecare dimineață îmi spune că mi-e rău, că o sa-mi fie și mai rău, că trebuie și inevitabil o să mă simt mai rău până la epuizarea gradelor.


Depresia mea este la fel de reală ca un cancer. Se răspândește și doare la fel. E bacteria mâncătoare de carne care nu se vede la exterior. Sau poate se vede un mic semn, o privire tristă, un ciob de mâhnire sclipind ca un led. Dar e acolo, mă roade de viu, mă obligă să mă prefac în loc să fiu.

Și eu plâng, plâng fără lacrimi, fără martori, plâng în gând.
Uneori depășesc măsura și suspin, și mă lamentez. Sst taci, îmi spune. Ești penibil, jalnic, inutil. Taci, plângi, taci! De asta am mai multe lacrimi în stomac decât în ochi. Pentru ca le înghit. Înghit lacrimi acide, ce săpă în mine două non opțiuni: să plâng și plâng ... și apoi să mor.
Nu sunt eu cel ce a ucis. Este depresia, cu toată chimia ei morbidă din creierul meu.
Ea este cea care a făcut această decizie.
Trebuie să mori, mi-a zis. Oricum ai pierdut controlul mult timp în urmă. Nu e altă cale să scapi de mine, fi convins. Ești în mașina, gonești cu două sute de kilometri la oră către un zid. Și tu nu șofezi, nici măcar n-ai carnet.

Asta e.
Depresia, a băgat cheia în contact și progresiv a selectate toate roțile dințate din cutia de viteze.
A condus de ani de zile și ca șofer a decis să îmi încheie viața, să scrie SFÂRȘIT.
Cum poți să mă învinui pe mine că un cancer sau altă boală terminală m-a ucis?
Înseamnă că ai nevoie de ajutor exact când am nevoie de tine să mă ajuți!
Întotdeauna am strigat după ajutor! Șoptit, chinuit.
Depresia a fost cea care a respins ajutorul tău, lăsându-mă neajutorat, subnutrit mental, intoxicat, torturat și fără speranță.


Acum, că eu sunt mort, care e reacția ta?
Simți înțelegere, empatie, milă retrospectivă, sau dai vina pe mine, că am fost bolnav?


Mai rău, mă faci laș. Tu, un om viu, vesel și sănătos, stăpân al propriului trup, mă faci laș.

Știi că n-am să reacționez. Am gura plină de pământ, dar nu de asta nu-ți răspund. Te las să constați singur ce minciună e demnitatea morții.


Dacă Robin Williams a tăcut, filmele lui spun încă mult.  R.I.P.




sâmbătă, 9 august 2014

Hai să aplaudăm!


A băgat Eugenia la chioșc, hai să aplaudăm!

A aterizat avionul, hai să aplaudăm!

L-a condamnat justiția pe Dan Voiculescu, hai să aplaudăm!

În România anului 2014, secolul XXI, se aplaudă normalul. Pentru că români.

Ce facem cu extraordinarul, pe ăla cum îl salutăm fraților?! Chiar ați ajuns toți niște foci de circ? Nu vedeți că e logic și normal ca la alimentara sa fie Eugenia, că un avion care decolează trebuie să și aterizeze de fiecare dată, că o sentință dată unui infractor este ceva firesc? Nu?Atunci sunteți demni de țara asta.

Jurnaliști ca Angela Tocilă ar trebui trimiși la școală din nou sau la reciclare. Pentru că numele judecătoarei care a dat sentința nu trebuia rostit niciodată, iar ea o știe prea bine.


vineri, 8 august 2014

Islam contra Israel, sau Alien vs. Predator


Pentru cei care n-au văzut filmul „AVP: Alien vs. Predator” măcar “Transformers” ați văzut?

Expresia “războiul lor în lumea noastră”, vă spune ceva? Nu, păcat. Mai multe filme SF vizionate v-ar scoate puțin din ceața în care va scufundă manipularea media.

Acum dacă tot am fătat ditamai parabola, hai să o îmbrac în ceva carne.
Dacă nu era evident prin eficacitate și tehnologia din dotare, Predatorul este șovinul Sion (Zion) tras în exoscheletul Israel. De partea cealaltă a baricadei, Islamul este redutabila specie Alien care se multiplica exponențial și paradoxal deși membrii săi se ucid frecvent între ei. Aceștia se caracterizează prin număr și acidul din vene, ucid sau contaminează tot ce prind, cu unicul scop de a se înmulți.

Deosebirea între a te uita la filmul menționat și a înțelege ce se petrece în el este atitudinea. Doar la film poți sparge semințe liniștit în fotoliul tău de spectator. Nu mă leg deocamdată nici de taberele pro-semite nici de cele sufocate de antisemitism. Apropo știe cineva de ce editorul meu de text are în predicție cuvântul antisemitism dar nu are și anti-islamism ori anticristianism? Nu știți stați jos, nota trei! Pentru că generatorul meu de text e sponsorizat de evrei, cei mai mari antisemiți care exista, de aia.

Cum spuneam la măcelul care are loc în orientul Mijlociu e bine să te uiți dar nu ca la meci ci ascuțind sabia și turnând plumbi în pușcoci, dând brânci cunoscuților să-și revină din adormirea simțului autoconservării, dar nu cu laic pe feisbuc.

 În cazul în care în mod greșit simpatizați sau Trompă ferească, sunteți de partea uneia dintre cele două specii, faceți vă rog un pas înapoi. Lăsați monștrii să se bată și dacă nu reușesc să se anihileze reciproc, când învingătorul încă mai gâfâie, prindeți-l și judecați-l ca pe un xenocid nu ca pe un criminal de război. Ideal ar fi ca Predatorul să scape bombardeaua, ca să le taie pe 50 de ani minim cheful de hagialâc idioților.

Știu cât de nebunește pare paragraful de mai sus, dar acolo nu se înfruntă oameni oricât v-ar părea că sunt eu de nebun. Acolo se înfruntă două specii criminale, ambele puse pe exterminarea și înrobirea speciei umane. Se bat cu turbare pentru dreptul final de a decide ce fac din noi. Indiferent care specie câștigă va mușca din noi, ăștia civilizații, care le plângem de milă, pentru că deși antagonice, ambele specii au un codex de bază primitiv și violent care se aseamănă suspect de mult. Una are Sharia cealaltă acționează după Talmud. Ambele sunt religii ale morții, distrugerii și își îndeamnă supușii la anihilarea totală a adversarilor. Soluția optimă pentru lumea occidentală, ar fi ca învingător să iasă Islamul, care e mult mai ușor de identificat drept inamic al civilizației umane. Acțiunile Islamului sunt brutale, vizibile in timp ce invazia sioniștilor se produce prin infiltrarea in modul invizibil a structurilor statale si erodarea din interior a politicului și financiarului.

Cine are chef de aprofundat motivațiile acestei agresivități este invitat să citească cele două cărți. Din păcate în cursul traducerii, atât Coranul cat și Talmudul au suferit cenzurări și cosmetizări. Dar nu va îngrijorați, tot a rămas suficient să înțelegeți de ce nu o să fie niciodată pace între ei și noi.

Nu va lăsați păcăliți de sintagma civilizație iudeo-creștină, cratima lipește forțat ceva ce n-ar trebui să stea alăturea. Există cultură musulmano-creștină? Nu. Vă spun că nici prima nu există decât în mintea creștinilor spălați pe creieri. Băgați la cap odată pentru totdeauna că la fel cum pentru extratereștrii nu suntem ființe umane sau persoane ci tofee, sclavi sau hrană, pentru evrei toți ne-evreii sunt goimi, pentru musulmani toți ceilalți sunt kofiri.

Treaba cu umanismul, progresismul și toleranța merge până apune banul și se sclipește sabia. Sau cum ar spune biblia mea:
„Oi fi fost tu un bun contrabandist... dar acum ești bun de hrană pentru Bantha”!




marți, 5 august 2014

Dublu dezgust

 
Se uita cumva tâmp la mine. O parte din ea îmi zâmbea, o parte probabil mă ura, habar n-am de ce. Poate pentru ca fusesem martor la scena abandonului.
Am insistat cu întrebarea ca s-o trezesc la realitate:
- Zi ! O mai vrei sau nu?
Și-a muscat buzele și mi-a răspuns:
- Da, o vreau!

Mă uitam la el pierdută și uimita de ceea ce îmi cerea. Îl știam puțin dezaxat, îl știam puțin mai mult pervers, îl știam în toate felurile posibile, dar nu reușeam sa înțeleg, de ce vroia sa fac asta.
După ce mi-a repetat întrebarea pe un ton insensibil, am înghițit nodul ce-mi bloca respirația, și i-am răspuns ca da, o vreau. Aceiași întrebare, alt bărbat, alt înțeles.

Am vrut încă de la început să fie un teritoriu cucerit. De când am zărit-o mi-am dorit să pun laba pe ea.
M-a enervat felul sfidător în care m-a privit. Mult prea profund. Trebuia s-o încerc. Așa ca am pășit cu pași siguri către ea, peste ea, în ea, până a cedat.
A fost cum mă așteptam, neon. Nu tare ci strălucitor. Mi-a convenit ideea de a o avea regulat la discreție, să dau în ea când am e chef ca în mașina de box, să dau în ea până i se aprind toate becurile și fac bătături la pelvis. Era cu atât mai incitant modul în care îmi doream să o tratez deși ea nu refuza niciodată, mereu dispusa, mereu cuminte. Aproape mereu.

Nu știu de ce dracului am cedat. Nu e primul bărbat care a insistat, dar el avea un aer mult prea interzis ca să nu-l încerc. Inevitabil m-am atașat de el. De felul în care fute. 

O întreb dacă o va face. Mă privește tăcuta, se ridica și pleacă. M-a enervat la culme. Mie nu-mi face nimeni figuri de pizdă nefutută. Pizdele futute nu fac figuri, iar ea e preafututa. M-am ocupat eu.

Insistența lui m-a iritat teribil. N-am mai rezistat. Vroiam să-l iau la palme. Insensibilul dracului! M-am abținut și am plecat. Demnă.
Ca o curva neplătita, dar demna.
Am rumegat ideea lui. Mă macină teribil.
Nu știu ce mi-a venit în seara aia, dar efectiv ceva m-a îndemnat să o fac !
L-am anunțat că am de gând sa-i fac pe plac.
M-am îmbrăcat și înainte sa ies pe ușă m-am dezgolit de tot ceea ce însemnam eu. M-am privit în oglinda câteva minute bune. As fi vrut sa plâng ca și cum as fi comis-o. Știam ca nu e prea târziu sa mă răzgândesc, dar în același timp știam ca o voi face. M-am abținut. Într-o secunda mi-am înghețat lacrimile doar de dragul machiajului perfect ce-mi ascundea frica teribila care îmi alerga prin vene.
Cunoșteam locul pentru că îl luasem de câteva ori de acolo. Nu am intrat niciodată în schimb.
Totul era întunecat, mult fum și zumzet. Am pășit fals încrezătoare către bar.
Simțeam privirile ațintite spre mine, simțeam cum se cățărau pe mine, cum mă furnicau pe sira spinării. Mă sufocam pur și simplu în priviri. M-am așezat la bar și am comandat un whisky. Dublu. Nu aș fi putut să o fac altfel. Am căutat cu privirea o față prietenoasă, dar toate erau greu de deslușit.
Mi-am comandat o apă cu gheață când am realizat că în încăpere erau numai bărbați, toți trecuți de prima tinerețe, toți îmbrăcați la costum și toți extrem de dubioși.
Îmi tremurau picioarele și nu puteam face nimic, ca să le controlez.
Trebuia să o fac, așa că am pășit către cea de-a treia masă. Înainte să ma apropii, am simțit o smucitură.
M-am întors revoltat pregătita să-l împușc cu privirea  pe cel  care a îndrăznit să mă atingă.
M-am înmuiat toată când am dat cu ochii de el. Mi-a dus degetul l-a gura în semn că trebuia sa tac.
L-am ascultat.
Am devenit și mai nervoasa.
M-a condus la masa lui unde m-am prezentat bărbaților cu care era.
M-au scanat pe rând și de repetate ori.
I-am înțeles jocul. Voia ca unul din ei să fie alesul. Dar nu mi-a spus nimic despre asta la început. Nu mi-a spus nici ca avea să fie acolo.
M-am ridicat pentru a doua oară, cu aceeași demnitate și m-am așezat la masa alăturată, scuzându-mă în fata domnilor.
Le-am zâmbit impecabil. M-au privit cumva surprinși, cumva relaxați, cumva indiferenți.
Știam ca dacă nu aveam sa fiu directa, aș fi clacat. Așa ca le-am spus pe șleau:
Domnilor, vreau sa mi-o trag cu unul dintre dumneavoastră. Locul îl aleg eu, condițiile tot eu le impun. Vreau sa filmez tot actul. O să fac orice mi se cere și aștept același lucru.
Uimirea din privirile lor m-a făcut să râd. În hohote. Nu eram beată. Mă transformam și nu mă puteam împotrivi.
M-am întors către el. Mă privea mândru amuzat și deranjat în același timp.
Am continuat ca să umplu tăcerea, să rup nehotărârea:
Oferta mea mai este valabila 10 secunde, după care mă voi ridica și mă voi duce la altă masă.
I-am privit pe rând pe fiecare dintre ei. Încercam să îmi dau seama ce e în capul lor.
Domnul din dreapta mea avea o privire șocată, chiar dacă ar fi vrut să spună ceva, nu ar fi reușit.
Cel de lângă el era la fel de surprins dar totuși avea o licărire în privire, pe semne că a luat în considerare propunerea mea, dar nu era încă decis.
Cel din fața mea nu-mi transmitea nimic. Era genul serios cu un self-control foarte bine pus la punct. Asta îmi plăcea. Dacă aș fi avut de ales, pentru el aș fi optat.
Dar nu o puteam face. Regulile jocului erau foarte clare. Eu trebuia să mă ofer pe tavă, iar cineva trebuia să mă culeagă. La viitoarea noastră întâlnirea, el avea să urmărească filmarea în care altul mă fute.
Asta era singura lui condiție, dacă doream să-l mai vad. Iar eu doream.
M-am ridicat în urma tăcerii domnilor. M-am îndreptat către toaletă analizând și alte fețe.
La întoarcere am ales o altă masă.
Cei patru bărbați erau destul de bine dispuși și glumeți. Unul dintre ei m-a întrebat cât vreau. Brusc m-am speriat ca și cum am realizat ce tâmpenie fac doar de dragul jocului ăstuia de doi lei. Am tăcut și am lăsat privirea în pământ. Aș fi vrut să plec, dar ceva mă ținea pe loc.
I-am răspuns flegmatic că nu e nevoie să plătească nimic. Prima oară este gratis, oricum a doua nu-și va permite să mă aibă. A râs și a zis " ok" hai să facem filmul ăla porno.
Nu-mi plăcea deloc. Era libidinos. Umflat la fata și cu început de chelie.
Aș fi vomitat instant dacă m-ar fi atins. M-am ridicat și m-am scuzat.
El m-a tras de mana și mi-a spus ca nu plec nicăieri. Vrea sa mă fută!
Eu m-am smucit din prinsoarea lui și m-am trezit cu o palma. Am căzut instant după ce am făcut o piruetă.
Nu știu cât am fost inconștientă, dar probabil că destul de mult.
M-am trezit într-un pat străin, îmbrăcat în mătase și capitonat cu piele. M-am ridicat pe vârfuri și am ieșit din încăpere.
Mergeam încet ca să nu deranjez pe nimeni. Trebuia să-mi găsesc poșeta și să plec. Atunci l-am simțit. Era o voce dintr-un fotoliu. O voce politicoasă, calmă.
- Ai leșinat. Bădăranul care te-a lovit a primit ce merita.
- Bună. Scuze. Unde sunt ?
- La mine acasă. Deși aș fi putut să te duc și la tine, presupun că acolo aveai camera pregătită pentru filmare, nu ?
M-am simți atât de prost, atât de ușoară, atât de...
- Uite ce e, îmi cer încă odată scuze, aș vrea sa plec.
- Ok, îți chem un taxi.
- Nu e nevoie, mă descurc, vreau aer.
Pe strada pustie, în dreptul unui stâlp am deschis poșeta căutând oglinda. Dinăuntru au căzut mototolite zeci de bancnote. Am aruncat poșeta peste umăr cu dezgust. M-am întors și i-am dat un șut. A dispărut în întuneric. Plătita și nefutută. Dublu dezgust.
Atunci l-am auzit: O vrei?

Da, o vreau adânc, o vreau peste tot. O vreau pe masă, pe pat, pe mașina de spălat, o vreau filmată, etalată, expusă să mă vezi și când nu sunt și să ți-o freci privindu-mă cum o iau!

Abia când s-a apropiat de mine întinzându-mi calm poșeta, l-am recunoscut. Era domnul serios. Și în loc de litania gândită, am întins mâna după poșetă și am spus:
- Da, o vreau!