joi, 24 iulie 2014

Românul - plin de găinaț dar norocos!

 
 

Răspundeam zilele trecute unui comentariu a lui Krossfire pe tema maidanezilor. Da știu, nu-l am pe Krossfire în blogroll că nu mă uit zilnic între prima pișare și cafea dacă a postat ceva nou, plus diferența de vârstă, vorba lui. Asta nu mă împiedică să îl consum și să îl apreciez când se termina cafeaua ori lista de blogări favoriți.

Ah da, am deraiat. Deci îi spuneam lui Krossfire că mai nou pe lângă câinii comunitari mă confrunt cu o altă invazie și anume cu cea a porumbeilor.

Acum voi o să exclamați, bă ce bou, ce ființă nesimțitoare e Mucegaiu! Cu mă sa zică el de rău despre ființa simbol a lu' Noe și a lu' Picasso, despre pasărea simbol a iubirii, păcii, purității, simbolul... pulii mele, că nu mai găsesc alta semnificație!

Aia e, sunt bou, un hater insensibil la frumos. Acolo unde pulimea vede simboluri, eu și altii cum ar fi Cristian, vedem orătănii  care ni se găinăţează în creștetul capului. Problema bineînțeles nu e porumbelul ca dinozaur evoluat, ci sponsorul său, anume țăranul involuat mutat la boc. Aici sunt destui care știu despre ce vorbesc. Cami și alții au observat că nostalgia țăranului după animale nu încetează după ce a fost strămutat cu forța ori benevol la bloc.

Bine, Cami o să fie reticentă ca să nu zic ceva de pisica ei. Dar noi vorbim aici de țăranii strămutați la oraș, adică despre gherțoi. Nu, țăranul fără glie nu se poate satisface numai cu jobul la Rulmentu SA unde bea în timpul programului pană îl dă afară sau îi face capul timbru presa de 200 de tone. El pe lângă greierii care încă îi cântă în crăpăturile din călcâie are aspirații și preocupări. De țăran, evident! De aia cultivă ceapă și roșii pe spațiul verde adiacent scării, face cotețe pentru Grivei câinele bocului, crește nutrii în cadă, rațe pe balcon, ciuperci la subsol șamd. Pentru că e în genetica lui de gherțoi. Iar când termina opțiunile trece la spațiul neutilizat din pod, terasă, acoperiș, mansarda sau ce are omul pe bloc, că tot stătea degeaba spațiul ăla.

Ia să ne gândim. Ce să creștem noi pe casa noastră de țărani hibrizi? Porumbei!

Băi, porumbeii sunt frumoși, sunt decorativi sunt gustoși, sunt ce îți imaginezi tu până la momentul când scapă de sub control. Taman asta se întâmplă în centrul orașului unde am ghinionul sa locuiesc eu.

Primul semn că ceva e în neregulă sunt grămăjoarele de găinaț pe lângă clădiri, apoi apare stolul și poluarea sonora. Habar nu am cate rânduri de pui scot ăștia într-un an dar sa dea naiba dacă de la uguirile de amor continue nu zici că sunt permanent în rut.

Si după găinați observi alte semene. Din senin îți cad bucăți de tencuială în cap, fulgi, crengi, pui morți. Dar deh de căcații pe epoleți nu se sinchisește nimeni într-o țară în care tipi cu acces la internet ca Andrei încă mai cred că căcatul aduce noroc.

Invazia există, dar nu te-ai prins. Pe balconul închis ale cărui ferestre le-ai lăsat deschise, găsești fulgi, coji de ouă, pene, cioburi ale unor obiecte pe care muștele doar le marca cu pete? E semn că ai fost călcat de șobolanii zburători. Dacă locuiești ca mine într-un apartament cu două balcoane imense cu vedere la două direcții cardinal antagonice, ai simți cel mai bine, pentru că efectele se dublează.

Pe cel sudic, între fierul forjat și geamul de protecție am două cuiburi, în partea opusă aud zgomote din loja de pe casa scării. Frecvent tâmpiții de porumbei mi se izbesc de geamuri încercând musai să îmi cuibărească și în casă.

Cireașa de pe tort a fost pusă alaltăieri când am rămas fără apă caldă cu săpunul pe mine la duș. Nu m-am panicat, că atunci când ai centrală, căcaturi din astea nu sunt chiar rarități, dar centrala pe avarie și zgomote dubioase din interiorul ei chiar era ceva nou.

I-am dat târcoale centralei, am citit manualul, am sunat un prieten, apoi un instalator. Alo, ajutor, centrala mea scoate zgomote suspecte și e în modul avarie. Cum face? Ugu ugu poc poc fas fas! Zici că e ceva sau cineva în ea! Nu glumesc dom-le. Cum adică n-am nevoie de instalator, am nevoie de un exorcist?! Hai pa, mufa voastră de instalatori, care nimic nu știți!

În lipsă de ajutor m-am dus singur pe fir, de la intrare apă, la evacuare, intrare gaze, circuit. Reset. Nimic. Am închis și deschis robinete, am citit manometre iar la urmă am luat iar cartea și am dat cu ochii de horn. Hornul meu iese în loja de pe casa scării și nu e horn ci o țeavă scurtă, orizontală, cu un con în cap.

Caut eu cheile de la loja și când o deschid, hodoronc tronc, fâl fâl, un stol de porumbei își ia zborul. Ce să vezi frate, pe coșul de evacuare al centralei am găsit un cuibar de porumbei. Peste tot alte cuiburi, paie, fulgi, coji de ouă, un pui mort, scorojit. Si mirosul de clocit. Băi când au avut ăștia timp? Stai că subsemnatul e acasă ca la hotel, și face duș la 5 am și la 23 pm asta dacă nu se îmbată sau nu e în delegație, că atunci dușul este luni, vineri și săptămâna 3. Deci au avut timp. Pe lângă cuibar porumbeii au considerat ca țeava aia trebuie înfundată să nu le iasă puii mutanți și mi-au băgat în ea paie găinați nămol, fulgi crengi și iar găinați! Cred că alaltăieri au mai băgat ceva și centrala a zis stop. Mi-aș...

Am dărâmat construcția ca un om rău și egoist ce mă aflu, că eu vreau duș nu porumbei în coșul de evacuare. Nu sunt un dement ce le-a stricat cuibarul minunatelor ființe. Dement este vecinul din blocul de vis a vis care le aruncă grâu cu sacul. Cred că e vremea să îmi cumpăr o pușcă. O să caut una care să meargă la fel de bine la pasări ca și la câini. Nu vă place de mine ca vreau eutanasie și demolez păsărici? Dați-mă în judecată gherțoilor, vedea-v-aș muscați până la os și cu spume reci pe voi în cadă!

poza: de la Andrei, nu mă întrebati pe mine, de unde a furat-o el!

miercuri, 23 iulie 2014

Zborul Malaezian MH17 a fost doborât de mânia lui Dumnezeu


"După tragediile care s-au abătut asupra operatorului naţional, Kedah PAS Youth vrea ca guvernul Malaiezian si MAS să ia în considerare aspectul  că mânia lui Allah a lovit "în pântecele avioanelor" liniei aeriene, care sistematic încălcau normele islamice."

legenda:
-MAS - Liniile Aeriene Malaieziene
-Kedah PAS Youth - un fel de UTC musulman

Titlul fragmentat și paragraful de mai sus le-am tradus cum am putut mai bine dintr-un articol care m-a scos din sărite. Articol pe care sper că îl puteți citi integral în Malaysia Hronicle. Vedeți să nu vărsați pe tastatură că voma e corozivă.

Deci gata, s-a găsit cauza, să nu mai caute ăștia date degeaba pe cutiile negre sau maro. Ce anchete, ce comisii, acum e clar. N-au fost rușii nici ucrainenii, Dumnezeu a doborât amărâtul ăla de avion. Da, Allah l-a strivit de cer cum aș strivi eu o muscă cu degetul pe ecranul de la calculator.

Și știți de ce? Pentru că vindeau alcool în avion iar destrăbălatele alea de stewardesele erau îmbrăcate prea sexy. Cum nu, n-ați văzut că li se vedeau cinci centimetri pătrați de piele la baza gâtului și Doamne iartă-mă, patru (PATRU) centimetri de gleznă?!

Eu îmi permit să zic că Allah în persoană a apăsat pe declanșator după care s-a tele-portat în avion să vadă ochiu' lui cum îi rupe unda de șoc pe necredincioși.

Și când mă gândesc că începusem să cred că exagerez luându-mă de bigoți. E clar că am fost prea blând cu așa idioți. Nu pe deasupra Ucrainei ar trebui interzis survolul avioanelor de linie, ci pe deasupra Malaeziei ar trebui să se pună un X imens. De fapt toate națiile care cred în Dumnezeu și instituie asta drept doctrină de stat trebuie deconectate de la tehnologie și lăsate să se afunde în mocirla, mizeria și nebunia lor.


Ursu Lică

2. Întâlnire la ceas de seară


Când Lică s-a trezit, lumina era neschimbată, frunzele nemișcate, pasările amuțiseră parcă ascultând un tunet îndepărtat. După zeci de strigăte, după kilometri urmați în aceeași direcție s-a convins că s-a pierdut de restul copiilor. Ceasul arăta puțin peste ora 15. Din păcate pentru el, tot atât arăta mult mai târziu și la căderea serii. Ceasul era defect. Spaima s-a insinuat în el, palidă dar rece. Nu vroia să rămână noaptea singur în pădure, îi era foame și sete, iar inserarea aducea o răcoare umedă, pe care în sat nu o simțise. S-a învârtit în mai multe rânduri după luminișuri până când în sfârșit a dat peste urma drumului. Se făcuse aproape întuneric, așa că a coborât grăbit, cu spaima de a nu mai distinge poteca, țintind tot către vale, către luminile ce se aprindeau în sat.

Primele case l-au întâmpinat străine și întunecate. Lui Lică i se părea că grămezile de fan nu erau dimineață acolo. O fi cosit-o cineva peste zi, sau am greșit ulița, a gândit el.

S-a hotărât să ajungă la șosea, ca să se orienteze mai bine, dar în loc de asfalt, a dat peste un drum pietruit. Ce naiba, unde e drumul principal?

Asta-i alt sat, s-a dumirit deodată Lică. Constatarea l-a umplut de necaz. După ce a luat câțiva bolovani în cătarea bombeurilor sa așezat pe o bancă lângă gardul unei case ce părea abandonată. Gândurile băiatului s-au risipit în sunetul unor pași. Pe uliță trecea o femeie îmbrobodită, cocoșată sub greutatea unui balot.

- Seara buna mamaie, vrei să te ajut? Vorbele au oprit trecătoarea din mers.

- Pe cine faci tu mamaie? Voce tânăra țâșnea ca un clopoțel. De sub șalul imens s-a îndreptat de spate o fata de maxim18 de ani, care la vederea lui Lică a rămas cu gura căscata

- Scuză-mă, dar îmbrăcată așa am crezut ca ești o doamnă în vârsta!

- Doamnă în... Iisuse, de unde ai mai apărut și tu?

Discuția lor animată părea că a stârnit un câine. Fata i-a pus degetul la gură semn că trebuie sa tacă. În timp ce ea asculta noaptea, el se gândea că degetul miroase a busuioc și dacă ar deschide buzele...

Lătratul se întețise transformându-se dintr-o răpăială sacadată într-un urlet atât de lugubru încât lui Lică i s-au ridicat perii de la chică. Fata s-a precipitat spre bocceaua supradimensionată și ia făcut semne să se apropie, privind nervoasa în lungul drumului. Din întunericul pădurii venea un zgomot asemănător unui murmur.

- Hai, du-te iute acasă înainte să treacă hotarul!

- Ce hotar, că doar nu suntem lângă graniță?! Și unde să merg, că eu nu-s din satul asta?

- Lasă vorba, hai după mine și-mi spui mai târziu. Trebuie să intri la adăpost. Hai ia tu surcelele, că tot vroiai să mă ajuți!

Au parcurs câțiva zeci de metri fără să zică nimic. Ea mergea grăbită înaintea lui Lică. El pășea aplecat sub povară într-o poziție care îi permitea să o studieze de la brâu în jos. Legănatul șoldurilor avea parcă un efect hipnotic care din păcate s-a risipit imediat ce murmurul s-a auzit din nou, mai puternic ca înainte. Parcă ar fi fost ceva metalic care se târa pe sub pământ.

- Nu mai este timp, hai să intram la cârciumă, că ne prinde nenorocirea pe drum.

- Stai puțin, ce nenorocire? Auzi, înainte sa mă inviți la un suc, îmi spui măcar cum te cheamă? Pe mine ma cheamă Lică!

- Ileana mă cheamă! Hai iuțește pasul, că uite colea e crâșma! Intră odată!

Clădirea era masivă și informă. Un fior neplăcut i-a traversat coloana când a atins clanța. Poate ar fi fost mai bine... Primind un ghiont din spate, Lică a lăsat precauția și a intrat în cârciumă.

Surprinzător lumina dinăuntru era plăcută. Dintr-o privire se vadea bunul gust al decorului. Chestii retro și etno originale peste tot. Băncile acoperite cu cergi, așezate pe lângă mese din lemn masiv, situate pe lângă pereții spoiți cu alb. Ajuns cu privirea la mese Lică a simțit o neliniște acută.

Adunătura bărbaților nerași care se uitau la ei cu ochii injectați, îi amintea lui Lică, de filmele alb negru. Alea cu bandiți din Vestul Sălbatic.

N-a fost ce-a mai bună idee să intru, și-a spus el, dar să dea înapoi, bănuia că ar fi fost și mai greșit.

luni, 21 iulie 2014

Radiografia unui zâmbet


 

E de bine dacă la radiografie reiese că ai coloană vertebrală și nu o mână ce te susține!
 
Câți din oamenii politici s-ar expune unui asemenea risc? Foarte puțini, îndrăznesc să zic. Nu-i numesc de frică să nu cumva să pună careva fascicolul de raze X pe ei doar ca să-mi dovedească ce rău mă înșel.
 
Îmi plăcea Kermit foarte mult înainte ca cineva neinspirat să-i atribuie lui Ion Iliescu zâmbetul său.

sursa foto: Pinterest

joi, 17 iulie 2014

Foamea ONG


 
Pentru mine foamea are chipul unui câine atunci când nu e om. Nu-mi plac câinii, nici foamea. De existența foamei la ambele specii este vinovat omul. De foamea mea sunt vinovat și responsabil doar eu. De la a fi vinovat la îți asuma responsabilitatea este un mare hău.

Vedeți, foamea are chipul neclar, ochii tulburi gura slab conturata. Dinții nu se văd pentru că foamea mușcă pe interior.

Foamea e un spectacol sinistru lipsit de decor. Poți sa flămânzești la fel de cumplit într-un supermarket occidental ca și în desert. Foamea nu are început, are doar sfârșit. Alternativ. Mănânci sau mori. Foamea nu are chip, foamea are timp. Nu știi cum începe, poate ca un gând, sau ca o senzație neplăcută. Dar dacă nu ai observat cum a început, te poți uita cum se termina: inevitabil acea burtă lipita de șira spinării coaste ieșite prin piele, ochii sticloși... Și muște. Muștele iubesc foamea.

Mai nou foamea poarta numele ONG. Diversele ONG-uri cu sfera de activitate Salvați Cuțu, suferă constant de subnutriție, de foamea atenției. Ca sa scape de foame mai ciugulesc un snack de la boșorogi străini fără copii, mai pun o poza cu căței torturați pe FB.

Așa cum prevedeam cu ceva timp în urma când mă supărasem pe Manțog că umbla cu sacul de boabe în portbagaj, subiectul câini a intrat într-un con de umbra. A fost măcel în Siria apoi în Ucraina, președintele a bocit la TV pentru al său frățiuier. Treburi serioase.

Se făcuse liniște, nu mai lătra nimeni, nu se mai întâmpla nimic, dar foamea creștea. Spuneam că foamea roade pe interior. O face până la momentul când terminând de consumat viscerele unde și-a făcut sălaș, izbucnește violent la exterior. Și atunci, întrupată în animal, organizație sau om, foamea sare la beregata. Sau la televizor.

Rămâne deci să decideți singuri care a fost mai rupt în gura de foame în cazul ONG-uri iubitoare animale VS Hingheri (ASPA).

Eu am decis de mult să nu mai cred știrile cu genocid canin. Îmi ajunge să ies la balcon și să număr. Nu, nu sunt mai puțini.

Edit: blogger mă anunță că acesta este postul cu numărul 666!

marți, 15 iulie 2014

Ești plagă!


Îmi doresc să-ți dorești să mor. Să îți pui dorința într-un bilet la altarul unei biserici și după aia să-mi spui. Sau mai bine să-l înfigi într-o plăcintă cu răvaș. Eu aș mușca din ea și mi-aș duce mâna la beregată. Atunci m-aș simți îndreptățit să te ucid, atunci n-aș mai avea remușcări.

Dar nu o faci. Nu vrei să-mi fie ușor. Tu încă mai vrei să testezi cât sunt de bărbat, strigând contrariul. Urli că sunt muiere în timp ce te târăsc agățată de un picior. Unde pleci, nu pleci nicăieri fără mine, te iubesc!

Taci fă, că te calc pe gât! Vezi ce mă faci să spun, să fac? E mai bine așa lovită, târâtă de păr pe trepte, îngropată de vie, călcată pe cap? E mai ușor să spui „hai să ne împăcăm” în timp ce pleci fruntea pe butuc?

Sunt atâtea incertitudini la o lovitură de sabie câte nu încap între tâmplele tale. Poate că vântul afectează traiectoria, poate lama are tăișul ciobit, poate ai vertebre de zirconiu și carne de argint. Nu ai, știu. Se presupune că ești ființă umană. Posibil. Improbabil.

Tu nu ești femeie, tu ești plagă, ești radiație letală. Au trecut zeci de ani de când mă urăști cu putere egală pentru că nu te vindeci, nu ai perioadă de înjumătățire. Îmi amintesc cum ai spus ca sunt lest în relație, probabil ai simțit că ai dat de metal. Ți-ai zis că dacă eu eram plumb tu aveai dreptul să fii ușoară, așa că ți-ai pus zglobie pizda în palmă și ai început să dai noroc.

De aia nu spui că mă vrei mort. Știi că ce nu te ucide te schilodește, ce nu te transformă te omoară. Nu vrei să recunoști că mă vrei mort, pentru că nu poți. Nu ai cum să renunți la masochism. Dacă eu aș dispărea, ai pierde statutul de victimă. Pe veci. Și nu-ți permiți. Nu poți renunța la mine dintr-un motiv meschin. Numai cei care te iubesc te pot cu adevărat răni, iar eu la genul ăsta de iubire sunt profesionist.

Da, sunt un târf și singura ta dovadă că ești bine și contezi. Tu continuă să continui, doar ai grijă la scor! Cred în egalitate, dar și în dreptul meu ancestral de la Cain încoace, de a îți face cărare pe mijloc cu un topor!

joi, 10 iulie 2014

Non-stop (2014) Non-stop până la cinci


Care vrea un glonț în cap, mâna sus! Aoleu, toți sunteți americani...


Tocmai mă hotărâsem să scriu o cronică elevată de film cum face amicul Urmuz, când  mi-am adus aminte de chioșcul de pâine de la poarta fabricii Spicul din îndepărtata mea studenție.

Pe firmă scria non-stop, dar dacă te duceai pe la ora 11 seara, te întorceai fără pâine. Adică aveau pâine, ce naiba, doar era chioșcul fabricii de pâine. Pâine era, dar era încuiată în magazin care era închis. Enervat de câteva drumuri din astea inutile, am prins-o într-o seară pe tanti la chioșc și am luat-o la rost.

„De ce scrieți doamnă Non Stop, dacă noaptea aveți închis? Pentru că până la 10 e deschis non-stop. Doamnă non-stop înseamnă încontinu, fără pauze. Tinere, e non-stop până la 10 fără pauză, ce nu pricepi ești prost?”

Azi abia am înțeles ce adevăr brutal mi-a revelat brutăreasa. A trebuit să treacă niște ani și să văd ultimul film a lui Liam Neeson, „Non-Stop (2014)”.

Băi, nu vreau să vă stric cheful de al vedea. Dacă treci peste un spici americănesc penibil, câteva exagerări tâmpițele, și un caft în buda airoplanului, filmul e un spectacol suficient de reușit. Adică cum dracu să nu fie reușit, când un polițist alcoolic se confruntă cu teroriștii într-un zbor trans-Atlantic negociind cu ei pe wasap? Cum să nu fie un thriller bun, când titlul zice non-stop și teroristul promite să omoare un om la fiecare 20 de minute?

Făcusem la început socoteala că zborul dura 6 ore, dar cum ăia răi nu se apucaseră de killărit decât mai tarziu, am rotunjit și împărțind patru ore la 20 mi-au dat cel puțin 12 victime. Abia așteptam să vad prin ce metode îi căsăpește dar n-a fost așa. La final din avionul cu 150 de persoane rămân în viață 145 așa că am refăcut calculele. Deci filmul are 106 minute, împărțit la 20 minute per victimă, rezultă 5,3 crime.

Aia e, non-stop până la 5!

Vă doresc vizionare plăcută si lăsați naibii statistica și virgulele, că ajungeți ca mine de nu o să vă mai placă nici un film!

sursa foto: flick films